Izvoarele Dreptului Administrativ

1. Conceptul de izvor de drept

În teoria dreptului şi în ştiinţele juridice de ramură, aceste modalităţi specifice de exprimare a

conţinutului dreptului poartă denumirea de izvoare ale dreptului sau surse ale dreptului .

Noţiunea de izvor de drept are mai multe sensuri:

a. După criteriul raportului dintre conţinut şi formă distingem între izvorul material şi izvorul formal (juridic) al dreptului.

- Izvorul material reprezintă totalitatea condiţiilor vieţii materiale şi spirituale care determină apariţia unei reglementări, sau totalitatea condiţiilor materiale de viaţă ce determină conţinutul voinţei sociale generale.

- Izvorul formal reprezintă forma pe care o îmbracă sau prin care se exteriorizează voinţa socială generală pentru a deveni obligatorie pentru individ şi colectivitate.

La rândul ei, forma dreptului poate fi internă, adică ceea ce şi cum se exprimă reglementarea juridică şi forma externă, adică prin ce se exprimă reglementarea juridică (lege, decret, hotărâre, etc.).

b. După caracterul sursei normative distingem izvoare directe (imediate) ale dreptului, adică forma de exprimare nemijlocită din care derivă norma (aşa cum sunt, de ex. actele normative) şi izvoare indirecte sau mediate, necuprinse în acte normative, dar la care acestea din urmă fac trimitere incluzându-le într-o formă mijlocită în conţinutul lor (aşa cum sunt, de ex. obiceiul, regulile de conveţuire socială, etc.).

c. După sursa de cunoaştere a dreptului, în sens istoric, distingem izvoare scrise (documente, inscripţii, etc.) şi izvoare nescrise precum sunt datele arheologice, diferite tradiţii orale, etc .

Izvorul de drept poate fi definit ca forma specifică pe care o îmbracă la un moment dat voinţa socială generală pentru a impune ca obligatorii anumite reguli în modul de desfăşurare a raporturilor sociale, determinată de modul de exprimare (exteriorizare) a regurilor juridice .

În teoria dreptului este larg dezbătută noţiunea de izvor al dreptului. Se face distincţia între sensul juridic al noţiunii de izvor de drept şi semnificaţia sa istorică. În înţelesul pe care-l conferă istoria şi arheologia juridică noţiunii de izvor, acest concept semnifică un anumit document care atestă o formă suprapusă de drept (izvoare- relicve sau vestigii de civilizaţie juridică). Astfel apar pentru noi Tăbliţele cerate descoperite în Transilvania sau documente de etnografie juridică .

Noţiunea de izvor al dreptului are şi accepţiunea de sursă ideologică, în sensul de bazin de civilizaţie juridică, la care se conectează un anumit sistem juridic naţional. În acest sens, bazinul de civilizaţie juridică de tip romano-germanic a înfluenţat (a fost sursa) a numeroase sisteme legale naţionale (printre care şi sistemul juridic românesc).

Hans Kelsen consideră că atunci când se utilizează noţiunea de izvor de drept trebuie să se aibă în vedere sensul corect al problemei; prin izvor de drept urmând să se înţeleagă nu forma tehnică prin care urmează să se manifeste ”voinţa statului”, întrucât o asemenea expresie nu este decât o ”metodă de ordin antropologic”, ci raţiunea pentru care o normă este este validă .

Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte:

a. Izvoarele scrise de izvoarele nescrise, izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale, izvoarele directe de izvoarele indirecte.

Ex. - obiceiul este un izvor nescris, spre deosebire de actul normativ care se prezintă totdeauna sub formă scrisă;

- Obiceiul şi doctrina sunt considerate surse neoficiale, spre deosebire de lege sau jurisprudenţa care sunt surse oficiale;

- În acelaşi timp actul normativ sau contractul normativ sunt considerate izvoare directe, pe când obiceiul sau normele elaborate de organizaţii nestatale, sunt izvoare mediate (indirecte), ele trebuind să fie „validate” de o autoritate statală pentru a deveni izvoare de drept.