Latura obiectivă a infracțiunilor prevăzute în legea nr. 87 pe 1994 privind combaterea evaziunii fiscale

Omul rational si constient de propriile capacitati, dar si de durata vietii (a vietii active cu precadere) nu poate renunta usor la ceea ce considera ca i se cuvine pentru scopurile publice nu întotdeauna întelese de el, sau de cele mai multe ori neevidente. Neînglobarea banilor în sfera de cuprindere a legii utilitatii marginale descrescânde, explica de ce marile evaziuni fiscale sunt realizate tocmai de cei cu patrimonii personale importante care nu gasesc inutila actiunea lor de a-si mari aceste patrimonii, inclusiv pe calea evaziunii fiscale, ori a unor riscuri mai mari.

Evaziunea fiscala ca actiune a individului nu este lipsita de rationalitate. Multe din dificultatile cu care se confrunta oamenii pornesc de la dualismul utilitate-cost. În calitate de persoane private dorim sa obtinem maximul de utilitate si minimul de cheltuieli, dar în calitate de persoane publice dorim acelasi maxim de utilitate, dar daca se poate fara nici un cost, fara a plati impozite, sau impozite cât mai mici. Contribuabilii cinstiti care au interes comun în stoparea sau reducerea evaziunii fiscale, constienti de acest interes si având unele mijloace de al realiza presiuni asupra autoritatilor fiscale, nu fac în general nimic pentru a-l atinge.

Evaziunea fiscala este unul din fenomenele economico-sociale complexe de maxima importanta cu care statele de astazi se confrunta si ale caror consecinte nedorite cauta sa le limiteze cât mai mult, eradicarea fiind practic imposibila. Efectele evaziunii fiscale se repercuteaza direct asupra veniturilor fiscale, conduc la distorsiunii în mecanismul pietei si pot contribui la inechitati sociale datorate “accesului” si “înclinatiei” diferite la evaziunea fiscala din partea contribuabililor. Daca nu ar fi decât aceste cauze aduse de evaziunea fiscala, statul ar trebui sa se preocupe sistematic si eficient de preîntâmpinarea si limitarea fenomenului.

Evaziunea fiscala în România a devenit motiv de preocupare pentru specialistii în domeniu, administratia fiscala si factorul politic, imediat dupa unificarea sistemelor fiscale în urma unirii provinciilor românesti din 1918, proces care a avut loc concomitent cu modernizarea sistemului fiscal, prin raportarea la tarile Europei Occidentale, între anii 1923-1927. Desi referiri la evaziunea fiscala, precum si includerea de sanctiuni împotriva celor care erau depistati ca evazionisti au avut loc prin legile fiscale (Legea contributiilor directe din anul 1923), totusi, prima lege care se ocupa exclusiv de evaziune fiscala a aparut în România, în anul 1929. Este vorba de “Legea pentru represiunea evaziunii fiscale la contributiile directe” (publicata în Monitorul Oficial 228 din 25 decembrie 1929) care vorbeste numai de întârzieri în depunerea declaratiilor de impunere, de diminuarea veniturilor declarate, de tinere în ordine a carnetului de contribuabil, de registre duble, de bilanturi false etc., adica de nereguli cu caracter administrativ sau fraude cu caracter penal.

În concluzie, evaziunea fiscala consta în sustragerea prin orice mijloace, de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contributiilor si a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurarilor sociale de stat si fondurilor speciale de catre persoanele fizice si persoanele juridice romane sau straine, denumite contribuabili .

Principiile care clarifica domeniul evaziunii fiscale sunt cele ale legalitatii si cel al libertatii de gestiune. Conform principiului legalitatii, în materie fiscala contribuabilul dispune de o libertate de alegere a situatiei celei mai favorabile din punct de vedere fiscal, în special atunci când legea fiscala prezinta lacune sau imprecizii. Conform principiului libertatii gestiunii economice, contribuabilul poate opta pentru o cale mai putin impusa fiscal care sa interzica administratiei sa se amestece în gestiunea întreprinderii (aprecierea riscului financiar, modul de finantare, practici comerciale sau de gestiune contabila). Plecând de la cele doua principii de legalitate si libertate a gestiunii fiscale, practica evaziunii fiscale trebuie sa beneficieze de o prezumtie de legalitate pe care administratia va cauta sa o combata, fie sustinând ca contribuabilul a comis o eroare de apreciere de fapt sau de drept, fie precizând ca decizia de gestiune depaseste limitele evaziunii pentru a se înscrie în practici frauduloase.