Limitele Dreptului de Proprietate

Cuvântul “proprietate”, într-un sens larg, este aplicabil tuturor drepturilor. În general, a fi proprietar înseamnă a deţine ceva în mod exclusiv, a avea libertatea de a folosi un bun şi de a-I da utilizarea dictată de nevoi potrivit naturii lui intime. Într-un sens restrâns termenul de proprietate desemnează proprietatea asupra bunurilor corporale, mobile sau imobile. În acest sens este întrebuinţat şi de legiuitor în Codul Civil, art. 480.

Dreptul de proprietate este cel mai complet asupra unui lucru, deoarece conferă titularului său toate cele trei atribute ale sale: posesia, folosinţa, dispoziţia. Ele au un caracter absolut, în sensul că ele există în raporturile proprietarului cu terţii, şi un caracter exclusiv, în sensul că numai proprietarul le poate exercita în deplinătatea lor.

Deşi dreptul de proprietate este absolut, el nu este şi nelimitat. Limitările pot fi impuse exercitării dreptului de proprietate în primul rând prin lege, dar uneori şi prin voinţa părţilor. Premisele limitărilor legale sunt conţinute în prevederile art. 41, alin. 1, teza a II-a din Constituţie, conform cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege şi în cele ale art. 480 Cod Civil care, în partea sa finală, prevede că dreptul de proprietate se exercită în limitele determinate de lege. De asemenea, art. 475, alin.1 Cod Civil, după ce arată că oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui, adaugă că aceasta se poate face cu modificările stabilite de legi.

Aceste limitări reprezintă fie restrângeri normale ale unora din atributele dreptului de proprietate sau care se referă la obiectul său, impuse de interesele generale ale societăţii sau de apărarea dreptului de proprietate al celorlalte subiecte de drept , fie restrângeri excepţionale, care pot conduce chiar la pierderea dreptului de proprietate de către titular prin exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii.

În categoria limitărilor care privesc exerciţiul atributului de dispoziţie juridică, o parte a doctrinei a inclus bunurile inalienabile definitiv sau temporar, precum şi cele alienabile condiţionat, pe de o parte, şi bunurile aflate în circuitul civil în condiţii restrictive, pe de altă parte. Nu pot face obiectul unor acte juridice translative de proprietate terenurile care nu se află în circuitul civil, sau, aşa cum exprimă Codul Civil, nu se află în comerţ. Regula este instituită de art. 963 Cod Civil, conform căruia numai lucrurile aflate în comerţ pot forma obiectul unui contract. Articolul 1310 Cod Civil face o aplicaţie a acestei reguli atunci când dispune că pot fi vândute toate lucrurile care sunt în comerţ, afară dacă legea opreşte aceasta.

Constituie de asemenea restricţii şi incapacităţile speciale de a dispune, de a primi sau de a încheia anumite acte juridice, în general sau numai cu privire la anumite bunuri. Astfel, vânzarea între soţi este interzisă(art. 1307 Cod Civil), tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor aflate sub tutela lor(art. 1308 Cod Civil), funcţionari publici nu pot cumpăra bunurile statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale care se vând prin mijlocirea lor(art. 1308, pct. 4 Cod Civil), etc.

Atunci când două fonduri aparţin unor proprietari diferiţi se creează o situaţie de fapt, vecinătatea este întotdeauna un fapt . Exploatarea celor două fonduri vecine dă naştere unor raporturi juridice între titulari numite raporturi de vecinătate. Fundamentul limitărilor legale referitoare la raporturile de vecinătate îl constituie prevederile art. 44 alin. 7 din Constituţie, conform cărora dreptul de proprietate obligă şi la respectarea sarcinilor privind asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Cele mai caracteristice limitări de acest gen ale exercitării dreptului de proprietate le constituie servituţiile naturale, reglementate de art. 578-585 Cod Civil şi servituţile legale, reglementate de art. 586-619 ale aceluiaşi cod. De aceea se şi spune că servituţile legale ca şi cele naturale nu sunt în realitate veritabile servituţi ci îngrădiri normale ale exercitării dreptului de proprietate, impuse de necesitatea coabitării cu ceilalţi proprietari. Mai mult decât atât, recurgând la teoria abuzului de drept, justiţia recunoaşte vecinilor dreptul de a pretinde încetarea tulburărilor ce li se aduc prin încălcarea obligaţiei generale de bună vecinătate, chiar şi atunci când aceasta nu reprezintă şi o încălcare a unor prevederi legale exprese sau a unor regulamente administrative.

Sunt situaţii excepţionale când organele autorităţii publice sunt abilitate prin lege pentru a obliga agenţii economici, instituţiile publice precum şi alte persoane juridice sau fizice să cedeze temporar unele bunuri mobile sau imobile forţelor destinate apărării naţionale sau autorităţilor publice. Rechiziţia implică o limitare legală a dreptului de proprietate fie prin afectarea temporară a atributului folosinţei bunului, fie prin încetarea dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile consumptibile sau perisabile, însă în ambele situaţii cu plata unor despăgubiri în condiţiile legii.