Ocrotirea Minorului prin Părinți

Capitolul I

Noţiunea de ocrotire părintească

Secţiunea 1.1. Aspecte generale

Ocrotirea părintească reprezintă instituția juridică alcătuită din totalitatea normelor juridice ce reglementează drepturile si obligațiile parinților in legătura cu persoana si bunurile copilului .

Ocrotirea părintească reprezintă mijlocul juridic de protecţie al minorului în cadrul căruia drepturile si îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile acestuia se exercită şi, dupa caz, se îndeplinesc de către parinţii săi.

Ocrotirea minorului de către părinţi constă in obligaţia care revine acestora de a se ocupa de persoana copilului si de-al învăţa şi pregătirea profesională a acestuia, portivit cu însuşirile lui petnru a-l face folositor colectivitaţii .

Ambii părinţi au aceleasi drepturi si îndatoriri faţa de copii lor minori, fără a deosebi dupa cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, ori înfiaţi .

Practic ocrotirea părintească, aşa cum este ea reglementată de Codul familiei si de Legea nr. 272/2004, dă naştere unui raport juridic obligaţional cu conţinut complex, în care debitorii sunt părinţii, iar creditorul este copilul minor .

Legea nr. 272/2004, în art. 30-43, sub titlul marginal ,,mediul familial si ocrotirea alternativă’’, stabileşte următoarele ordine de preferinţă în ceea ce priveşte modalităţile de ocrotire a copilului: ocrotirea prin părinţi; ocrotirea prin tutelă; ocrotirea prin măsuri speciale de protecţie; ocrotirea prin adopţie.

Trebuie făcută menţiunea că această instituţie o înlocuieşte pe cea a puterii părinteşti din vechea legislaţie ( art. 325 – 341 din Codul civil ), care era definită ca totalitatea drepturilor acordate de lege părinţilor asupra persoanei şi bunurilor copilului, atât timp cât acesta este minor şi neemancipat.

Potrivit legislaţiei actuale în privinţa ocrotirii minorului, drepturile sunt recunoscute deopotrivă ambilor părinţi, indiferent dacă copilul este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie. Finalitatea drepturilor conferite constă în îndeplinirea îndatoririlor ce converg către asigurarea bunei creşteri şi educări a copilului. Astfel, instituţia ocrotirii părinteşti este în strânsă legătură cu funcţia educativă a familiei, educarea şi formarea pentru viaţă a minorului.

Instituţia ocrotirii părinteşti este tratata în Titlul III, Capitotlul I, Secţiunea I din Codul Familiei sub denumirea de ,,Drepturile si îndatoririle părinţilor faţa de copiii minori’’.

Faptul că vorbim atât despre drepturi, cât si despre obligaţii ale ocrotiturului, nu doar de obligatii stabilite in sarcina sa, nu trebuie receptat ca îndemn la vreun exerciţiu autoritar în relaţia cu copilul, pentru că nu ne aflam în prezenţa unor drepturi si obligaţii

corelative de care ar fi ţinut minorul; în relaţia sa cu copilul, părintele sau un alt titular al ocrotirii are doar obligaţii, drepturile pe care in mod tradiţional le includem în conţinutul ocrotirii, privitoare la persoana si patrimoniul minorului, există in raporturile ocrotitorului cu terţe persoane, fizice sau juridce, şi sunt concepute ca instrumente de medierii a executarii a obligaţiilor faţa de copil. Bunăoară, dreptul părintelui de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care l-ar ţine fară drept nu va fi opus copilului, ci terţului, şi este recunoscut părintelui tocmai pentru că îndatoririle ce-i revin pot fi aduse

la îndeplinire numai dacă minorul se află in grija sa afectivă.

Secţiunea 1.2. Durata ocrotirii părinteşti

Din textele ce reglemetează ocrotirea părintească rezultă că aceasta există numai pe timpul cât copilul este minor: ea durează de la naşterea copilului pana la vârsta majoratului aceststuia. Potrivit art. 150 din Codul Familiei, chiar minorul pus sub interdicţie continuă să rămână sub ocrotirea parintească până la data când devine major, fără a i se numi un tutore, dacă la momentul punerii lui sub interdicţie beneficia de o asemenea ocrotire . Ocortirea părintească incetează in privinţa minorului care se căsătoreşte, deorece acesta dobândeşte capacitate deplină de exreciţiu(art. 8 Decretul nr. 31 din 1954).

În cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ sau al încetarii ei prin deces , soţul care nu a împlinit vârsta de 18 ani îşi menţine capacitatea deplină de exerciţiu, căci nu exista nici o dispoziţie legală care să prevadă că aceasta se pierde- portivit art. 6 Decretul nr. 31 din 1954, capacitatea deplină de exerciţiu nu se pierde decât în cazurile prevăzute de lege- şi, ca urmare, nu se mai pune problema revenirii ocrotirii părinteşti asupra acestuia .

Soluţia nu mai este aceeaşi în cazul nulităţii absolute sau relative a căsătoriei, dacă acestea intervin intrun moment în care acel soţ nu a împlinit vârsta de 18 ani. În această situaţie trebuie deosebit după cum soţul care nu are vârsta de 18 ani a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă la încheierea căsătoriei. În primul caz, nulitatea sau anularea căsătoriei nu suprimă efectele pe care aceasta le-a produs în trecut cât priveşte pe soţul de bună-credinţă, ci operează numai pentru viitor, ca la desfacerea căsătoriei prin divorţ. Ca urmare, capacitatea deplină de exerciţiu dobândită prin căsătorie se menţine şi nu poate fi vorba de revenirea ocrotirii părinteşti, asupra soţului respectiv. În cel de-al doilea caz, nulitatea sau anularea căsătoriei produce efecte pentru trecut în ceea ce-l priveşte pe soţul sub 18 ani, în cauză, de rea-credinţă. În consecinţă, nu se pune problema menţinerii capacităţii depline de exerciţiu si deci în privinţa acestui soţ de rea-credinţă, revine ocortirea părintească.