Partea apărării în penal

Întroducere

Sarcinile de bază a jurisprudenţei pot fi realizate numai prin respectarea drepturilor şi intereselor legale ale omului. Neîncălcarea drepturilor personalităţii, combinarea armonioasă a intereselor personale şi obşteşti cu cele ale statului e o condiţie nestingherită a unui stat de drept.

Dintre multitudinea drepturilor ce le are omul un loc important îl are dreptul bănuitului, învinuitului, inculpatului şi condamnatului la apărare.

Acestui principiu i se atribuie un loc aparte în sistemul principiilor unui stat democratic. Înfăptuirea dreptului la apărare e nu numai o manifestare a democratismului, dar şi o condiţie necesară pentru realizarea eficientă a justiţiei. Respectarea garanţiilor procesuale a învinuitului în procesul penal în care lipsesc contradicţiile între interesele legale a persoanei şi cele ale statului asigură supremaţia legii şi dreptăţii în procesul înfăptuirii justiţiei.

În principiul asigurării învinuitului dreptul la apărare îşi găsesc reflectate umanismul şi democratismul justiţiei. Realizarea acestui principiu contribuie la înfăptuirea funcţiei educative a educaţiei. Apărarea de învinuire înaintată este un drept şi nu o obligaţie a învinuitului. El poate da sau nu explicaţii. Al poate să recunoască vina sau să o nege. Însă în orice caz statul este obligat sa-I asigure dreptul la apărare. De aceia una din cauzele greşelilor judecătoreşti este încălcarea dreptului învinuitului de ase apăra.

Practica arată ca stricta respectare a drepturilor învinuitului în procesul urmării penale şi dezbaterilor judiciare exclude posibilitatea nejustificată şi nelegală de acuzare, de folosire nejustificată a legii penale, de stabilire a unei pedepse nelegale.

Asigurarea reală a apărării este o garanţie a cercetării obiective complete şi multilaterale a probelor, este o condiţie necesară a aflării adevărului pe caz, a apărării drepturilor şi intereselor legale a persoanei, a emiterii unei sentinţe legale ţi întemeiate.

Dreptul învinuitului la apărare e strâns legat cu dreptul inviolabilităţii la apărare a persoanei care e declarat Сonstituţia Republicii Moldova, precum şi cu alte principii generale. Noi spunem “Noi spunem principiul asigurării dreptului la apărare” şi nu principiul dreptului la apărare deoarece aşa e corect.

Noi punem accentul pe cuvântul asigurare. Aceasta înseamnă că principiul dat nu se limitează doar la dreptul la apărare întărit de lege dar mai cuprinde şi măsuri ce asigură realizarea reală a dreptului învinuitului la apărare. Desigur e important de a întări minuţios şi detailat în lege drepturile învinuitului. Dar nu e mai puţin important de a reglementa prin lege schema garanţiilor procesuale ce asigură acest drept.

Aceasta schemă se bazează pe aceea că fiecărui drept ce i se acordă învinuitului, îi corespunde obligaţii a judecăţii, anchetatorului (organului de cercetare penală) şi procurorului de realiza şi respecta acest drept.

CAPITOLUL I CONSIDERAŢIUNI GENERALE PRIVIND PARTEA APĂRĂRII ÎN PROCESUL PENAL.

1.2 Noţiuni generale, clasificarea participanţilor în procesul penal.

Prin participanţi în procesul penal se înţelege totalitatea organelor şi persoanelor care cooperează în cadrul procesului penal şi care prin calitatea şi rolul pe care îl au contribuie la realizarea scopului acestuia.

În sensul larg al noţiunii de participanţi în procesul penal sunt înglobaţi toţi subiecţii oficiali sau particulari, care, în mod efectiv, iau parte la activităţile ce se desfăşoară în procesul penal.

Fac parte din categoria participanţilor în acest sens: * organele judiciare;

* părţile;

* apărătorul;

* alte persoane.

În sensul restrâns al noţiunii de participanţi în procesul penal se cuprind:

* organele judecătoreşti;

* procurorul;

* organele de cercetare penală. Organele Judiciare.

Poziţia procesuală a instanţei de judecată. În faza de judecată, instanţa are poziţia de conducător al procesului penal, spre deosebire de urmărirea penală în care rolul de conducător era deţinut de procuror.

Instanţa îşi desfăşoară activitatea în complete de judecată, alcătuite numai din judecători, cu participarea grefierului, a procurorului de şedinţă a părţilor şi a celorlalte persoane (martori, experţi sau interpreţi) Atât procurorul care participă la şedinţa de judecată, cât şi părţile au o poziţie subordonată faţă de instanţă. Prin expresia “instanţă de judecată” ori simplu “instanţă” se are în vedere completul de judecată de la fiecare dintre instanţele judecătoreşti investite cu judecarea unei cauze, respectiv de prima instanţă, ori la apel sau recurs.

Stratificarea judecăţii în grade de jurisdicţie; etape ale judecăţii, cicluri şi staţii procesuale. Gradele de jurisdicţie sunt trepte pe care le poate parcurge o judecată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Conceptul de etapă de judecată are un înţeles mai larg decât cel de grad de jurisdicţie, codul de procedură penală referindu-se la două mari compartimente în care este divizată faza de judecată (judecata în primă instanţă şi judecata în căile de atac.)

Judecata în căile de atac poate fi o judecată în căile de atac ordinare (judecata în apel şi recurs) şi o judecată în căile de atac extraordinare (judecata în contestaţie în anulare, revizuire, recurs în anulare şi în interesul legii). Pornind de la aceste concepte, în literatura de specialitatea se vorbeşte şi de un ciclu ordinar şi altul extraordinar al judecăţii.

Primul cuprinde judecata în primă instanţă, apel şi recurs după caz.

Al doilea este declanşat de exercitarea unei căi extraordinare de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive.