Președintele României

Capitolul I

Considerații privind rolul Președintelui României

Instituția șefului de stat își are originea la începuturile organizării vieții de stat și a cuoscut o evoluție în ceea ce privește forma, structura și atribuțiile sale.

Ea este organizată fie unipersonal, fiind denumită rege, principe, președinte etc. , fie organizată colegial, denumită, în acest caz, consiliu de stat, prezidiu etc.

Instituția șefului statului, în decursul evoluției sale, a cunoscut o concentrare a multor prerogative de putere în persoana sa, legislative, executive și chiar judecătorești; în sistemele contemporane de organizare, însă, se produce o riguroasă delimitare a atribuțiilor sale față de celelalte autorități publice.

Cele mai multe apropieri dar și delimitări s-au operat între șeful statului și puterea executivă, fapt ce a determinat esențial forma de guvernământ.

Doctrina de drept administrativ nu concordă întotdeauna cu cea de drept constituțional în ceea ce privește noțiunea de putere executivă. În concepția constituțională clasică, administrația reprezintă acțiunea puterii executive, bazată pe procedee de putere publică. Administrația nu este singura sarcină a executivului, dar este o sarcină exclusivă a acestuia, el având și unele sarcini extra-administrative, exercitate în raporturile constituționale cu Parlamentul. Într-o opinie nuanțată, trebuie să se facă diferențiere între guvernare și administrație.

În sensul doctrinei de drept administrativ, pe de o parte, nu ar trebui să se vorbească de executiv, ci de funcția administrativă, ca una dintre funcțiile statului, iar, pe de altă parte, trebuie să se admită că administrația publică și executivul reprezintă o unitate structurală unică, în ale cărei sarcini intră în vigoare conținutul funcției executive.

Ceea ce apare însă evident este faptul că puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcția administrativă, într-o altă opinie, funcții administrative, fără ca prin aceasta să se confunde cu administrația publică sau să limiteze la conducerea acesteia.

Din punct de vedere structural, executivul se subsumează autorităților publice care exercită funcția executivă și nu se confundă cu administrația publică.

Având în vedere structurarea executivului, se poate face distincție între executivul monocratic și executivul dualist.

În regimul executivului monocratic, funcția executivă este deținută de către o singură entitate statală, unipersonlă sau, destul de rar, colegială. Monocrația executivului contemporan cunoaște cea mai rigidă expresie a separației puterilor în stat în regimurile politice prezidențiale.

Executivul dualist reprezintă a structură caracteristică regimurilor parlamentare, în cadrul cărora funcția executivă este încredințată unei persoane și unui organ colegial care au atribuții pe care le exercită relativ autonom; persoana îndeplinește funcția de șef de stat, iar organul colegial poartă denumirea de guvern.

Constituția României, republicată, consacrată, prin ansamblul reglementărilor sale, nu regim parlamentar, în cadrul căruia executivul este reprezentat prin două autorități publice, Președintele României(art. 80) și Guvernul (art. 102). Totuși, spre deosebire de alte state, în conformitate cu art. 81 alineatul 1 din Constituție, Președintele României este ales prin vot universal , egal, direct, secret și liber exprimat și, ca atare, ne aflăm în fața unui regim semiprezidențial parlamentalizat.

Dispozițiile Constituției României, republicată, se completează cu prevederile Legii nr. 370/2004, care reglementează operațiunile electorale pentru desemnarea Președintelui României.

Rolul Președintelui României este clar exprimat de prevederile art. 80 din Constituție, potrivit căruia reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. El veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului și între stat și societate. Aceste precederi conturează cele trei funcții prezidențiale și anume: funcția de reprezentare, funcția de garant și funcția de mediere.