Raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern conform Constituției României

Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern prezintă importanţă directă pentru respectarea generală a normelor dreptului internaţional. Astfel, este cunoscut că, în mod tradiţional, dreptul internaţional creează norme ale căror destinatari sunt statele. În acelaşi timp, între principiile dreptului internaţional este inclus principiul pacta sunt servanda, care consacră respectarea întocmai şi cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale. Totuşi, nu de puţine ori, respectarea de către un stat a normelor dreptului internaţional se reflectă în adoptarea unei conduite legislative. De asemenea, în cvasi-majoritatea situaţiilor, normele de drept internaţional produc consecinţe juridice directe pentru subiectele din ordinea juridică internă, motiv pentru care integrarea normelor de drept internaţional în această ordine juridică prezintă importanţă maximă.

I. Modelele teoretice identificate de doctrină cu privire la raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern

I.1. Modelul dualist

Potrivit doctrinei dualiste, postulate la sfârşitul secolului XIX de Triepel şi Anzilotti, dreptul internaţional şi dreptul intern sunt în mod esenţial diferite, din mai multe puncte de vedere.

În primul rând, cele două sisteme se deosebesc prin izvoarele de drept. Astfel, în dreptul intern, izvorul principal este legea sau actele normative subsecvente legii emise de organele competente în temeiul atribuţiilor constituţionale. Spre deosebire de acestea, izvoarele dreptului internaţional sunt tratatele şi cutuma stabilite între state. În al doilea rând, dreptul internaţional şi dreptul intern diferă prin sfera relaţiilor reglementate. Astfel, dreptul intern ar reglementa relaţiile dintre indivizi şi cele dintre indivizi şi stat, în timp ce dreptul internaţional are în vedere relaţiile dintre state. În al treilea rând, în concepţia dualistă, cele două sisteme sunt diferite pe baza criteriului substanţei reglementării: în timp ce dreptul intern este un drept vertical, impus de statul suveran care reglementează conduita persoanelor supuse jurisdicţiei sale, dreptul internaţional este un drept orizontal, născut din acordul de voinţă a unor subiecte egale – statele.

Consecinţa directă a elementelor prezentate mai sus este reprezentată de faptul că substanţa dreptului internaţional nu îi permite acestui sistem de drept să fie parte din dreptul intern per se. Prin urmare, normele dreptului internaţional pot deveni parte a dreptului intern numai prin recepţiune, ceea ce înseamnă că dreptul intern preia, printr-un izvor specific, normele dreptului internaţional şi le adaptează specificului său.

I.2. Modelul monist

Doctrina monistă combate ideile susţinute de dualism, în sensul că, în primul rând, subiectele celor două sisteme de drept nu sunt esenţial diferite şi că în ambele situaţii obiectul reglementării este reprezentat de comportanemntul indivizilor, singura diferenţă fiind că, pe plan internaţional, consecinţele acestui comportament sunt atribuite statului. În al doilea rând, teoria monistă susţine că esenţa normei juridice este aceeaşi, în sensul că în ambele ordini juridice, dreptul reprezintă o regulă obligatorie pentru subiectele de drept. În al treilea rând, doctrina susţine faptul că cele două sisteme juridice – dreptul internaţional şi dreptul intern – trebuie privite ca o manifestare a unui singur concept, dreptul. Motivul funadamental pentru a demonstra identitatea dintre cele două sfere de drept este acela că unele noţiuni fundamentale ale dreptului internaţional nu pot fi înţelese fără a presupune existenţa unei ordini juridice superioare din care variatele sisteme de drept intern sunt derivate. În acest sens, dreptul internaţional este cel care determină limitele jurisdicţionale ale competenţei teritoriale şi personale ale statelor. În mod similar, independenţa şi egalitatea suverană a statelor pot fi concepute numai prin referinţă la o normă juridică superioară, în raport cu care toţi subiecţii sunt egali.

Varianta cel mai des invocată a teoriei moniste este monismul cu primatul dreptului internaţional. În argumentarea acestei teorii, Hans Kelsen porneşte de la noţiunea fundamentală de normă de bază, care este principiul de la care se naşte şi se dezvoltă o ordine juridică. Kelsen demonstrează că aceeaşi normă de bază, ce fundamentează dreptul internaţional, în mod indirect, constituie şi pilonul principal al dreptului intern. Această normă de bază este formulată astfel: “Statele trebuie să se comporte aşa cum se comportă în mod obişnuit”. Această normă de bază este fundamentul dreptului internaţional şi ea generează, la rândul ei, un principiu – principiul efectivităţii. Acest principiu stă la baza dreptului organelor revoluţionare dintr-un stat să fie creatoare de drept. Această normă de bază se transpune în dreptul intern, efectivitatea permiţând noului legiuitor (revoluţionar) să edicteze norme, chiar dacă acestea sunt în contradicţie cu constituţia anterioară.

Monismul cu primatul dreptului internaţional este susţinut, de asemenea, de Hersch Lauterpacht, care cuplează problema supremaţiei dreptului internaţional cu cea a individului, văzut ca subiect de drept internaţional. În concepţia sa, scopul reglementării generale – binele indivizilor umani – poate fi realizată numai printr-o “legalitate internaţională”, care cuprinde atât dreptul internaţional, cât şi dreptul intern.

II. Valoarea juridică a normelor dreptului internaţional cutumiar în dreptul intern

Constituţia României, spre deosebire de constituţiile altor state, nu conţine o referire expresă la faptul că normele dreptului internaţional cutumiar (indiferent de formulare – principiile generale ale dreptului internaţional etc) fac parte din dreptul intern. Constituţiile altor state cuprind astfel de formulări: de exemplu, Constituţia Germaniei prevede, în articolul 23 că “regulile generale de drept internaţional fac parte integrantă din dreptul federal. Ele primează legilor şi creează direct drepturi şi obligaţii pentru locuitorii teritoriului federal”. Un alt exemplu este Constituţia Italiei, care prevede în articolul 10 că “ordinea juridică italiană se conformează regulilor de drept internaţional general recunoscute”. Constituţia Ungariei prevede în articolul 7 că Ungaria acceptă principiile universal recunoscute ale dreptului internaţional.

Constituţia României conţine în articolul 10, referiri la noţiunea de “principiile şi celelalte norme general admise ale dreptului internaţional” – noţiune care, în mod indubitabil, conduce la dreptul internaţional cutumiar. Spre deosebiră însă de constituţiile altor state, articolul 10 nu face referire la aplicarea acestora în dreptul intern sau la respectarea acestora în contextul aplicării dreptului intern (sau, cel puţin, în mod general la respectarea acestora de către România), ci la respectarea acestora în relaţiile României cu alte state: “România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele, şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme generale admise ale dreptului internaţional”.

Având în vedere aceste aspecte, principala problemă de interpretare a textului constituţional care s-ar pune ar fi dacă articolul 10 impune aplicarea în faţa instanţelor interne a normelor general acceptate ale dreptului internaţional – mai exact a dreptului internaţional cutumiar.

Deşi textul nu prevede expres, interpretarea articolului 10 ar trebui să se realizeze în sensul recunoaşterii obligativităţii în dreptul intern a normelor dreptului internaţional cutumiar.