Teorii Privind Cauzele Devianței

În orice societate unele fapte, comportamente sau stiluri de viață au fost condamnate și considerate perverse, periculoase sau patologice. Condamnarea publică a acestor fapte nu este prezentă însă în toate societățile și nici în toate epocile, devianța dovedindu-se relativă. Uneori faptele deviante au sfârșit prin a fi incriminate, iar alteori s-au generalizat, devenind fapte normale.

Într-o vreme, cauzele comportamentului deviant erau considerate a fi forţe supranaturale. Oamenii acţionau în moduri iraţionale pentru că erau posedaţi de „diavol” sau de „spirite rele”. În secolul al XIX-lea, această explicaţie cedează treptat unei abordări considerate mai „ştiinţifică”, bazată pe cunoaşterea biologiei din acea vreme.

Cea mai importantă explicaţie de acest tip, deşi nu prima, a fost susţinută de Cesare Lombroso (1876: 77) , un medic care a lucrat în închisorile italiene. El a supus deţinuţii la diferite măsurători fizice şi a constatat că aceştia aveau trăsături fizice distincte: fruntea îngustă, maxilar ieşit în afară, pomeţi proeminenţi, urechi mari şi lăbărţate şi mult păr pe corp. Lombroso credea, dintr-o perspectivă evoluţionistă, că criminalii sunt „atarici”, că sunt subdezvoltaţi din punct de vedere biologic. Lucrarea lui Lombroso avea multe puncte slabe. Întreprinzând o cercetare concepută cu mai multă grijă, Charles Goring (1913), un psihiatru britanic, a constatat că trăsăturile pe care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau prezente şi la necriminali.

Cu toate acestea, ideea conform căreia criminalii constituie un tip fizic distinct a continuat să aibă adepţi. În 1949, Sheldon a afirmat că „tipul anatomic” are legătură cu criminalitatea. El a descris criminalul ca fiind, probabil, un mezomorf (musculos şi atletic) mai degrabă decât un ectomorf (înalt, slab şi fragil) sau un endomorf (scund şi gras). Principiile generale ale poziţiei lui Sheldon au fost susţinute de cercetările soţilor Glueck (1950), deşi ei au afirmat că tipul anatomic nu este o cauză directă a criminalităţii. După părerea lor, mezomorfii au un tip de personalitate (insensibili faţă de alţii şi ar putea să reacţioneze la frustrare cu comportament agresiv) care i-ar putea împinge la acte criminale. Astfel, ei au conchis că relaţia între caracteristicile fizice şi criminalitate este una indirectă.

Recent, unii cercetători au afirmat despre comportamentul criminal violent că poate apărea când o persoană are un model cromozomial care conţine un cromozom masculin (XYY). S-a constatat că modelul XYY este mai răspândit printre bărbaţii criminali decât printre bărbaţii din populaţia generală. Dar numărul de subiecţi studiaţi a fost prea mic pentru a stabili, cu un grad de certitudine, o legătură între prezenţa unui cromozom masculin suplimentar şi comportamentul criminal. Recent, Wilson şi Herrnstein (1985) au ajuns la concluzia că factorii biologici au un efect neglijabil asupra comportamentului criminal şi că mediul social joacă un rol important în promovarea sau inhibarea oricărei influenţe pe care caracteristicile biologice o pot avea asupra unui astfel de comportament.

O altă cauză a comportamentului deviant poate fi și criza de originalitate.

Criza de originalitate este o criză de dezvoltare şi din acest motiv are un caracter mai general. Este criza cea mai complexă din viaţa omului modern, pentru că este provocată de un fenomen complex de transformare a copilului în adult, schimbându-i starea biologică de fond, statutul de vârstă, cel social, cel civil, cel privind ce se aşteaptă de la el dinspre societate, dar şi cerinţele lui noi legate de aceste schimbări şi de antrenarea funcţională a identităţii sexuale. În timpul acestei crize de dezvoltare are loc o reconstituire psihică generală, însoţită de formarea şi consolidarea unei noi personalităţi, cu noi aspiraţii, dorinţe, idealuri, dar mai ales cu noi responsabilităţi pe care începe să le decodifice ca semnificaţie şi semnificaţie. Această criză realizează convertirea şi socializarea personalităţii şi a inteligenţei, dar şi o creştere şi socializare a creativităţii. Criza de originalitate implică şi jucarea rolului adult, organizând intern o exprimare de unicat a forţelor de replică umană posibilă, faţă de formele determinismului exogen ceea ce echivalează cu o implicare demiurgică umană în folosirea capacităţilor de “facere” în care se implică şi mitul forţei cuvântului.

Teorii mixte, interacţioniste sau integrative privind cauzele delincvenţei

Teoriile mixte caută să dea o explicaţie cauzală, comprehensivă delincvenţei prin focalizarea a trei factori principali ce interacţionează în geneza sa : structura de personalitate a subiectului, mediul de existenţă umană, mai ales cel sociocultural şi situaţiile (circumstanţele) ce precipită trecerea la act. Eliminând din conceptul triunic al delincvenţei unul dintre aceşti factori nu putem obţine o imagine reală, ştiinţifică despre cauzele acesteia.

Crima nu poate fi văzută exclusiv juridic deoarece aceasta ar însemna a o reduce doar la consecinţele ei şi a neglija realitatea sa complexă, ca reacţie socială inadecvată faţă de normele sociale. Crima este deci un fenomen social ce evoluează paralel cu structura societăţii, fenomen social în care intră multiple alte cauze. Crima este un fenomen social, deoarece societatea evaluează comportamentul după conformitatea la norme şi valori Dar cum nici o societate nu poate impune o conformitate totală la aceste norme şi valori, nici chiar societăţile represiv totalitariste, cei trei factori mai sus menţionaţi – mediul social, personalitatea şi situaţiile delincvente – nu pot fi separaţi în interacţiunea lor cauzal delincventă. Crima este deci un fenomen interrelaţional, comportamentul depinzând de mediul în care se formează şi se exprimă (Lewin), Eul neexistând decât în relaţiile sociale cu alte Euri (Mead). Din interrelaţia individului cu mediul său de existenţă rezultă un tip comportamental concordant cu regulile şi aşteptările grupului sau discordant cu ele (deviant). Dintre factorii de mediu fac parte şi anomia vieţii sociale, etichetarea, lipsa controlului social şi conflictul de culturi. Mediul social afectat de dezorganizare generează devianţă ce încalcă conştiinţa comună şi consensul normativ