Forme de Turism

Turismul a apărut încă din antichitate. Putem aprecia călătoriile pe care le făceau grecii cu ocazia Jocurilor Olimpice, precum şi pelerinajele lor la locurile de cult, ca fiind călătorii turistice.

Transformarea acestor călătorii în turism propriu-zis s-a produs la începutul secolului al XIX-lea, când inventarea motorului cu abur şi folosirea lui la trenuri şi vapoare au imprimat turismului o dezvoltare fără precedent.

Turismul include activităţile unei persoane care călătoreşte în afara mediului său obişnuit, pentru o perioadă determinată de timp, al cărui scop principal este altul decât exercitrea unei activităţi renumerate la locul de vizitare.

În literatura de specialitate s-au adoptat diferite clasificări ale formelor de turism practicate sau practicabile, în funcţie de anumite categorii, urmărindu-se o grupare cât mai corespunzătoare specificului resurselor turistice, structurii turiştilor, motivaţiilor, deplasărilor etc.

Multitudinea formelor de turism este dată de complexitatea potenţialului turistic, în teritoriu aceste forme completându-se reciproc şi contribuind la o valorificare optimă a potenţialului.

Cunoaştem patru mari clasificări ale formelor de turism, şi anume:

1. după provenienţa fluxurilor turistice : turism intern (naţional), turism extern (internaţional), care poate fi receptiv (activ, de primire) şi emiţător (pasiv, de trimitere) ;

2. după momentul şi modul de angajare a prestaţiilor turistice : turism organizat (contractual), turism neorganizat (necontractual), turism semiorganizat (mixt) ;

3. după perioada anului în care se realizează activitatea turistică : turism continuu, turism sezonier (de vară, de iarnă), turism de circumstanţă : ocazional şi la sfârşit de săptămână ;

4. după gradul de mobilitate al turiştilor : turism de sejur (lung, mediu, scurt), turism de circulaţie – itinerar- (cu valenţe culturale, ştiinţifice, tehnice), turism de tranzit, turism de afaceri, turismul rural şi agroturismul; deasemenea poate fi turism rutier, feroviar, naval, aerian, drumeţie.

Valorificarea resurselor turistice – elemente ale cadrului natural sau cultural –istoric – în turism s-a realizat încă din cele mai vechi timpuri, fie că ne referim la apele minerale sau aşezămintele religioase din antichitate şi evul mediu, care generau anumite fluxuri de vizitatori.

Pricipalele categorii de resurse turistice din ţara noastră generează şi formele de bază ale turismului românesc : montan, balnear, de litoral, vânătoare şi pescuit, turism sportiv şi de agrement, cultural, de afaceri, ştiinţific, de congrese etc.

Turismul pe litoralul românesc a apărut într-un cadru organizat la mijlocul secolului al XIX-lea şi a luat amploare deabia după 1950, când a început realizarea unor mari complexe hoteliere.

Fiind considerat prima zonă turistică a ţării, litoralul deţine peste 45% din baza materială de cazare a României şi un important potenţial turistic. Acest potenţial turistic complex se impune atât prin apa mării, cât şi prin resursele balneare. Astfel, litoralul oferă condiţii ce răspund unei palete largi de motivaţii turistice : odihnă, cură balneară complexă, agrement nautic şi sportiv, divertisment cultural, etc.

Cura balneară pe litoralul românesc constituie o formă particulară, ce foloseşte toţi factorii naturali existenţi : apa de mare, plaja, bioclimatul marin, apele termominerale, apa şi nămolul terapeutic, etc.

Plaja litoralului, adăpostită la baza falezei între Constanţa şi Mangalia are o orientare ce permite expunerea ei la soare în tot cursul zilei de vară, ceea ce se