Importanța Consiliului Uniunii Europene în Cadrul Procesului Decizional

Consiliul Uniunii Europene (UE) este a doua dintre cele patru instituţii europene care își au originea în Tratatul de la Paris din 1951 de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui și Oţelului. Consiliul de Miniștri – așa cum este denumit în mod mai frecvent – este, împreună cu Comisia Europeană și cu Parlamentul European, una din instituţiile Uniunii Europene care elaborează politici. În cadrul Uniunii, nicio acţiune politică sau decizie legislativă importantă nu poate fi adoptată fără acordul Consiliului. Acesta este principalul organ decizional al Uniunii Europene.

Consiliul UE a purtat denumirea de Consiliul de Ministrii pînă la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht la 1 noiembrie 1993. Este format din reprezentanţii statelor membre (în general miniştrii sau secretarii de stat, in funcţie de domeniul care va fi tratat: afaceri externe, finanţe, agricultură, transport), abilitaţi să angajeze prin voturile lor guvernele pe care le reprezintă.

Membrii guvernelor sunt asistaţi de către reprezentanţii lor care au locuri in Comitetul reprezentanţilor permanenţi ( COREPER) şi în anumite grupuri de lucru specializate. Secretarul general asistă Consiliul ( dar şi CORPER şi comitetul special al agriculturii ce asigură funcţiile COREPER în acest domeniu) în problemele administrative; el asigură pregătirea tehnică a sesiunilor, organizează serviciul de traducere, furnizează asistenţa juridică Consiliului şi comitetelor şi administrează bugetul Consiliului.

Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie de fiecare stat membru pe o durata de 6 luni şi are rolul de a organiza şi prezida reuniunile şi de a veghea la coerenţa şi la continuitatea procesului de decizie. Ţinand cont de rotaţia relativ rapidă a preşedinţiei, pentru a asigura un minim de continuitate al agendelor, a fost constituită o aşa-numită “troika”, care reuneşte preşedinţia curentă cu cea precedentă şi cu cea urmatoare

Consiliul este convocat la iniţiativa preşedintelui (reprezentantul statului care asigură preşedinţia Consiliului), la cererea unuia dintre membri sau la cererea Comisiei,aceasta avînd dreptul să participe la dezbateri pentru a-şi apăra punctele de vedere.

Consiliul UE este principalul legislator al Comunităţii.Adoptă regulamente directive sau alte măsuri prin vot cu majoritate simplă,calificată(fiecare ţară avînd un număr de voturi legat de dimensiunea sa) sau în unanimitate (ce permite dreptul de veto fiecărei ţări).Tratatul de la Nisa a extins votul cu majoritate calificată la urmatoarele domenii,pentru care era necesară unanimitatea (considerată dificil de atins în cadrul unui Consiliu format din 25 sau 27 de membrii):coeziunea economică şi socială,incheierea de acorduri internaţionale în domeniul proprietăţii intelectuale şi al serviciilor pentru deciziile referitoare la domeniile deosebit de sensibile,tratatele prevăd votul în unanimitate,ceea ce inseamnă că toţi membrii Consiliului trebuie să fie prezenţi sau reprezentaţi de alţi membri.

Consiliul Uniunii Europene nu trebuie confundat cu Consiliul European, care reuneşte şefii de stat sau de guvern ai Uniunii, precum şi preşedintele Comisiei Europene, şi care reprezintă autoritatea politică supremă a Uniunii ; nu trebuie confundat nici cu Consiliul Europei, organizaţie activând în domeniul cultural şi al drepturilor omului, cu sediul la Strasbourg, care este total distinctă de Uniunea Europeană.

Competenţele Consiliului sunt în afara funcţiei legislative:elaborarea bugetului,încheierea de acorduri internaţionale,coordonarea politicilor economice. De asemenea, Consiliul este cel ce numeşte membrii Curţii de Conturi ai Comitetului Economic şi Social şi al Comitetului Regiunilor.

Consiliul a dobândit o imagine publică mai vizibilă doar aproximativ în ultimii cincisprezece ani. Tratatele europene succesive, începând de la crearea Comunităţii Economice Europene în 1957 și până la Tratatul de la Maastricht din 1993, au extins domeniul de aplicare și natura rolului său politic, atribuindu-i o și mai mare pondere. Combinarea în 1999 a postului de Secretar General al Consiliului cu cel nou creat de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) a adus o contribuţie în acest sens. Rolul dinamic jucat de primul Înalt Reprezentant, Javier Solana, a ajutat mult la o mai fermă poziţionare globală a Consiliului.