Modelarea Preferințelor Consumatorului

1. Aspecte generale

Studiul deciziilor agenţilor economici, consumatori sau producători, se bazează pe ipoteza că aceştia se comportă raţional, adică încearcă să-şi atingă obiectivele la cel mai înalt nivel posibil, ţinând cont de restricţiile la care sunt supuşi ei şi deciziile lor.

În ceea ce îl priveşte pe consumator, se presupune că acesta cunoaşte preţurile unitare ale produselor care îl interesează, s-a hotărât asupra bugetului de consum şi este în măsură să formuleze preferinţe. Preocuparea sa este aceea de a putea să opteze pentru o soluţie care săi asigure un maximum de satisfacţie în condiţiile bugetului şi ale preţurilor date. În acest fel se poate formula în continuare o problemă conexă, care excede într-o oarecare măsură sfera consumului, în sensul că îl interesează totuşi şi pe producător, şi anume: cum se formează cererea pentru diferite produse, cerere căreia producătorul trebuie să-i răspundă, pe piaţă, cu oferta sa.

2. Analiza cardinală şi ordinală

Cele două abordări oferă răspunsuri diferite în ceea ce priveşte posibilitatea măsurării utilităţii: da, este răspunsul analizei cardinale; nu este cel dat de analiza ordinală.

- Analiza cardinală presupune că măsura utilităţii este dată de valorile pe care le ia funcţia de utilitate totală pentru consumul cantităţilor Qx din bunul x:

UTx = UT(Qx ) (3.1)

Utilitatea este acceptată, în sens strict economic, ca formă a gradului de satisfacţie pe care un consumator se aşteaptă să îl obţină prin consumul unei unităţi dintr-un bun dat

Definirea utilităţii presupune, implicit, existenţa următoa¬relor condiţii:

- raportarea conştientă între un bun şi nevoia pentru respectivul bun;

- inexistenţa bunului în proprietatea consumatorului;

- accesul la respectivul bun se realizează prin intermediul pieţei;

- formarea unei corelaţii între intensitatea nevoii, respectiv gradul de satisfacţie aşteptat, şi preţul de achiziţie al bunului.

Funcţia de utilitate astfel definită prezintă următoarele caracteristici:

- creşte odată cu cantitatea consumată > 0 (3.2)

- gradul de satisfacţie creşte foarte mult atunci când consumul este foarte mic, adică atunci când nevoia este, practic, total neacoperită: (3.3)

- gradul de satisfacţie nu mai creşte atunci când consumul este foarte mare, adică atunci când se instalează saturaţia: (3.4)

Creşterea de utilitate totală obţinută pe seama consumului unitar suplimentar se numeşte utilitate marginală.

(3.5) astfel încât, dacă nivelul consumului Qx este 1, 2, , n, avem: (3.6)

- utilitatea marginală creşte cu o cotă negativă, semnificând sporul tot mai mic de utilitate, pe măsură ce gradul de saturaţie creşte: < 0 (3.7)

- utilitatea marginală este pozitivă, deoarece este neraţional să se continue consumul dacă acest lucru nu mai produce nici un efect favorabil în ceea ce priveşte satisfacţia;

- utilitatea este nulă, dacă nivelul consumului este zero.

Figura 3.1. Graficul utilităţii totale şi al utilităţii marginale

Abordarea cardinală este rezultatul studiilor efectuate de mai mulţi economişti, printre care Leon Warlas, în timp ce abordarea ordinală este rezultatul studiilor lui V. Pareto şi J. Hicks, economişti ai anilor '30 - '40, care au contribuit la consolidarea modelării în economie.

- Abordarea ordinală înlocuieşte măsura utilităţii cu capacitatea de ordonare a preferinţelor. Pentru aceasta, se definesc: mulţimea bunurilor de consum, Β = {1, 2, ,n}; vectorii de consum, sau panerele (coşurile) de produse, vj = {vij / i Β; i = 1, 2, m; vij = cantitatea de bani i intrată în componenţa vectorului de consum j}, precum şi mulţimea α) Rn a vectorilor de consum vj. Mulţimea α) este spaţiul de consum, n-dimensional şi total ordonat. Această ultimă caracteristică exprimă capacitatea consumatorului de a-şi ordona preferinţele şi presupune:

- consumatorul poate alege între doi vectori, vp şi vq α), pe cel preferat, adică:

şi vq α) fie vp vq , vp mai puţin preferat decât vq

vp vq, vp şi vq sunt indiferenţi

vp vq, vp preferat lui vq

- reciproca lui (i) în mulţimea definită a panerelor de produse: nu există două panere asupra cărora consumatorul să nu-şi poată exprima ordinea de preferinţă;

- relaţia de preferinţă este reflexivă, adică un coş de produse este preferat sau indiferent faţă de el însuşi: α) vp vq ;

- relaţia de preferinţă este tranzitivă, adică, între trei vectori de consum, dacă primul este preferat celui de al doilea iar acesta din urmă celui de al treilea, atunci primul este preferat celui de al treilea: şi vr α), dacă vp vq şi vq vr vp vr

- spaţiul de consum este un spaţiu superior nemărginit:

α) şi un scalar a > 1 a * vp α) adică, multiplicând cantităţile din bunurile i (i= 1, 2, ,n), care intră în structura panerului de produse, se obţine un nou paner de produse, în aceeaşi mulţime în care este inclus şi cel dintâi. Proprietatea (v) stă la baza reprezentării printr-o funcţie a unităţii astfel definită. Se acceptă că utilitatea este într-o legătură directă cu volumul, respectiv cantitatea consumată, astfel încât, dacă există doi vectori, vp şi vq α) , pentru care cel puţin componenta i a lor este în relaţia vip > viq (oricare ar fi această componentă i = 1, 2, ,n), atunci vp vq

Presupunând UT funcţia de utilitate, putem scrie:

- dacă vp vq UT(vp) ≥ UT(vq ) (3.8)

- dacă vp vq, UT(vp) =UT(vq ) (3.9)

3. Curbe de indiferenţă

Curba de indiferenţă este mulţimea vectorilor de consum vj care au aceeaşi utilitate pentru consumator, adică UT(vj) = constant.