Organizarea Muncii

Munca reprezinta:

1.o activitate conştientă (specifică omului) îndreptată spre un anumit scop, în procesul căreia omul efectuează, reglementează şi controlează prin acţiunea sa schimbul de materii dintre el şi natură pentru satisfacerea trebuinţelor sale;

2.un efort de a realiza ceva; ocupaţie, strădanie, îndeletnicire;

3.un folos material, bun agonisit prin lucru; câştig, profit.

Munca reprezintă o activitate inseparabilă de existenţa fiinţei umane Munca este un fenomen social complex şi necesar, care poate fi privit atât ca o activitate – mijloc de creare a valorilor materiale sau spirituale, dar şi ca o activitate – scop, cu valoare formativă asupra personalităţii umane.

În istoria societatii omenesti, cea mai simpla diviziune a muncii, proprie comunei primitive, a constituit-o diviziunea naturala a muncii, "intemeiata pe deosebirile de sex si virsta, adica pe o baza pur fiziologica“ (Karl Marx). În perioada destramarii comunei primitive, dezvoltarea fortelor de productie a determinat aparitia diviziunii sociale a muncii, caracterizata, in special, prin faptul ca se bazeaza pe criterii social-economice si in cadrul careia producatorii desfasoara activitati de productie diferite.

Prima mare diviziune sociala a muncii a constat in separarea triburilor de pastori din ansamblul celorlalte triburi, iar cea de-a doua mare diviziune a constituit-o desprinderea meseriilor de agricultura.

Largirea productiei de marfuri si a pietei a dus la cea de-a treia mare diviziune sociala a muncii si anume desprinderea negustorilor, care se ocupau exclusiv cu schimbul. Evolutia diviziunii muncii a fost insotita de aparitia si consolidarea proprietatii private asupra mijloacelor de productie, a accentuat diferentierea sociala, a dus la aparitia claselor sociale, la institutionalizarea in societate a functiei politice, la aparitia statului. Totodata, ea a generat separarea si opozitia, adincite de-a lungul istoriei, dintre oras si sat, dintre munca fizica si munca intelectuala.

Ford a intrat in istorie pentru revolutionara sa linie de productie care a adus dupa sine conceptul de diviziune a muncii si pe cel de specializare. Fiecare angajat stia sa isi faca bucata de treaba in timpul si la calitatea impuse insa, in timp, aceea a devenit singura bucata pe care stia sa o faca.

O data cu revolutia informatica multi oameni s-au trezit nevoiti sa se respecializeze ca urmare a desfiintarii multor posturi. De asemenea, odata dati afara de la un loc de munca sansele de a gasi in alta parte acelasi post pe care erau specializati era foarte redus.

În zilele noastre specializarea, desi considerata la un nivel mai inalt, se refera la acelasi lucru: aprofundarea unui domeniu sau, mai degraba, a unei bucatele cat mai mici dintr-un domeniu. În contextul economiei bazate pe cunostinte, schimbarea a capatat o dimensiune permanenta, pentru ca in fiecare zi apar lucruri noi, tehnologii noi, idei noi cu care trebuie sa tinem pasul.

Daca definirea organizarii muncii ca o constanta a culturii si civilizatiei umane se impune cu forta unei axiome, nu este mai putin evident ca formele organizatorice au fost si ramân în necontenita schimbare, în functie de caracterul fiecarei orânduiri sociale, de gradul dezvoltarii fortelor si relatiilor de munca.

Dintre numerosii factori care concura la realizarea unei organizari superioare a muncii ponderea cea mai însemnata revine omului, aptitudinilor, nivelului de cultura si calificarii sale, conduitei sale, adeziunii sale la interesele superioare ale întregii societati. De aici rezulta si concluzia ca organizarea muncii în unitati este inseparabila de disciplina muncii. Cât priveste disciplina muncii – ramura de o însemnatate primordiala a dreptului muncii – aceasta implica, la rândul sau, cercetarea unor numeroase aspecte, dintre care: definitia notiunii de disciplina a muncii, desprinderea caracterelor specifice ale acestei discipline, evolutia ei în timp, rolul si însemnatatea ei, caile de înfaptuire ale acesteia.