Teoria cantitativă clasică a monedei

Teoria cantitativa clasica a banilor reprezinta una din cele mai vechi teorii monetare. Ea a aparut in secolul XVI, cand in Europa, datorita afluxului masiv de metale pretioase ca urmare a descoperirilor geografice au avut loc importante cresteri de preturi.

Principiile de baza ale acestei teorii au fost enuntate de reprezentantii mercantilismului si economistii clasici.

Mercantilismul, pe parcursul celor trei secole de dainuire (1450-1740), a adus o contributie valoroasa stiintei economice prin demersurile pe care le-a intreprins in domeniul monedei, dobanzii, balantei comerciale si de plati, pretului etc. Marcand trecerea de la economia artizanala la economia capitalista mercantilistii si-au construit discursul teoretic si practic in jurul unei idei axa: imbogatirea cu orice pret a natiunii. In ceea ce priveste caile cresterii economice, mercantilistii au oferit trei modalitati: imbogatirea prin moneda, prin industrie, prin comert.

Dezvoltarea economica presupunea bani. Aceasta a fost o propozitie-cheie pentru toti mercantilisti. Ea era intarita de credinta ca bogatia unei natiuni este strans legata de posesiunea unei mari cantitati de moneda. Banii in calitatea lor de capital reprezentau un factor al dezvoltarii. Cel mai mare avantaj al abundentei monetare l-au vazut mercantilistii in posibilitatea reducerii ratei dobanzii. Imprumutul facil si ieftin inseamna mari posibilitati de dezvoltare. Ei observa ca atunci cand rata dobanzii este ridicata negustorii bogati se retrag din activitate,pentru ca este mai avantajos sa acorde bani cu imprumutul decat sa-i investeasca in afaceri. Dimpotriva o rata scazuta a dobanzii este profitabila pentru ca incurajeaza descoperirea unor noi bogatii, dezvoltarea tranzactiilor etc. Imprumutul cu dobanda redusa inseamna conditii favorabile pentru finantarea operatiunilor industriale si comerciale.Epocii mercantiliste i-a fost specific etalonul aur. Problema era de a mentine acest etalon la o dimensiune cat mai stabila. Mercantilistii s-au confruntat cu un fenomen neasteptat, declansat foarte rapid in urma afluxului masiv de metale pretiose in tarile lor:o crestere galopanta a preturilor. Fenomenului i s-au dat interpretari diferite.

Malestroit, membru al Camerei de conturi din Paris, era convins ca pentru a evita aceasta cresterea a preturilor era necesara mentinerea nealterata si constanta a continutului metalic al unitatii monetare, adica revalorizarea monedei.

Jean Bodin combatea aceasta opinie aratand ca cresterea preturilor bunurilor era superioara deprecierii monetare si ca o consecinta inflatia nu era numai nominala (deprecierea unitatii monetare) ci si reala (cresterea preturilor in termenii aurului si argintului). Concluzia sa esentiala era aceea conform careia cresterea preturilor se explica prin abundenta de bani, puterea de cumparare a monedelor de aur si argint fiind invers proportionala cu cantitatea lor in circulatie. Concluzia lui Bodin constituie punctul de plecare in formularea teoriei cantitative a banilor, teorie in virtutea careia valoarea unei monede, indiferent de natura sa, este determinata de cantitatea ei in circulatie.

Contributii valoroase pe terenul teoriei monetare (cererea si oferta de moneda, relatia dintre cantitatea de moneda si preturi,viteza de circulatie a banilor) au fost aduse de Richard Cantillon (1697-1734) si David Hume (1711-1776) etc. Conceptiile lor se afla in prelungirea mercantilismului si prefata fiziocratiei.

Richard Cantillon a ramas cunoscut in analiza economica prin<<efectul Cantillon>>. El a incercat sa ofere un raspuns „dilemei mercantiliste” relatia bani – preturi - activitate economica si a ajuns la urmatoarea concluzie: cand cantitatea de moneda creste preturile si nivelul activitatii economice cresc si ele, insa nu se poate stabili in ce proportie deoarece relatia moneda - pret este influentata de o serie de factori printre care viteza de circulatie si maniera in care banii sunt injectati in economie. Cantillon considera ca oferta de moneda poate creste fie datorita sporirii productiei minelor de aur, fie prin cresterea soldului pozitiv al balantei comerciale. In primul caz cresterea productiei minelor de aur afecteaza mai intai veniturile aacestei branse. Consumul este stimulat in mod direct iar preturile bunurilor cresc.