Trezoreria Întreprinderii

Cap I. Conceptul de trezorerie

1.1. Necesitatea şi conţinutul gestiunii trezoreriei întreprinderii

Trezoreria constituie un element esenţial al gestiunii pe termen scurt. Aceasta constituie un instrument de acţiune pentru realizarea obiectivelor strategice. Trezoreria poate fi utilizată fie pentru achiziţionarea echipamentelor indispensabile creşterii interne, fie pentru procurarea titlurilor de participaţie care vizează creşterea externă. Trezoreria constituie deci, gajul flexibilităţii întreprinderii.

Conceptul de trezorerie este unul dintre cele mai greu de definit în domeniul financiar. El poate fi analizat din două puncte de vedere şi anume:

• organizatoric, trezoreria fiind un serviciu ce reprezintă o parte componentă în organigrama unei entităţi economice, căreia îi revin sarcini şi atribuţii, are personal de specialitate şi funcţionează după reguli bine stabilite;

• structural, în funcţie de elementele patrimoniale componente ale acesteia.

Din acest punct de vedere, trezoreria poate fi definită din două puncte de vedere:

l) ca ansamblul disponibilităţilor ce includ lichidităţile din: casierie, conturi de la bănci, acreditive, conturi alimentate special pentru carnete cec cu limită de sumă şi titluri de plasament susceptibile de a se transforma în bani;

2) ca diferenţă între:

- necesarul de active circulante (NFR) şi fondul de rulment (FR)

- încasări şi credite bancare pe termen scurt

NFR = FR + CT => CT = NFR - FR

Într-o accepţiune globală, trezoreria se poate defini ca diferenţă între activele şi datoriile a căror lichiditate şi exigibilitate sunt imediate.

Puterea de cumpărare la nivel macroeconomic este rezultatul eforturilor individuale conservate de fiecare firmă în produsele şi serviciile sale. Puterea de cumpărare reuşită de o firmă depinde de următorii factori:

• calitatea procesului de transformare - conservare (producţie, consum), dar şi de calitatea resurselor financiare atrase prin repartiţia financiară;

• obiectivitatea activităţii de evaluare a produselor şi serviciilor (preţ, respectiv tarif).

În ambele cazuri pot apărea abateri cu efecte negative asupra puterii de cumpărare a întreprinderii şi mai departe, asupra puterii de cumpărare la nivel naţional. Astfel, abaterea de la valoarea reală conservată în produsele de producţie şi prin indisciplina muncii şi reducerea calităţii, face ca în bunurile rezultate la un preţ constant, valoarea efectivă să se reducă. Această abatere poate fi cauzată şi de inflaţia ascunsă în produsele şi serviciile care intră în aceste procese.

Plata lor trebuie însoţită de o analiză şi recepţie calificate, pentru a constata corelaţia dintre preţul plătit şi potenţialul sau valoarea reală cuprinsă în serviciile şi produsele cumpărate pentru producţie sau consum.

Obiectivitatea activităţii de evaluare este şi ea afectată de influenţa unor procedee care sfidează legile pieţei, mai ales în prezent, când în ţara noastră concurenţa este departe de a fi realizată la cote suficiente. Monopolul producătorului dar şi specula intermediarilor face ca preţul să crească, fără o corespondenţă în privinţa valorii reale din produs sau serviciu, reducând puterea de cumpărare la nivelul întreprinderii.

Rolul serviciului financiar, în faza de proiectare şi de execuţie, se concretizează în măsurile de control şi reglare privind corectitudinea intrărilor, transformărilor şi conservărilor de potenţial prin producţie şi consum, precum şi în privinţa evaluării obiective a bunurilor livrate.

Printre obiectivele sale, se pot menţiona următoarele:

• evitarea pierderilor zilnice de valoare, fapt care necesită o bună cunoaştere a condiţiilor de creditate impuse de bancă, a sistemelor de preţuri şi tarife şi negociere;

• obţinerea de credite în condiţii de minimizare a costului capitalului de împrumut;

• asigurarea "soldului zero" al trezoreriei - când a fost realizată la timp fuziune a conturilor prin compensarea soldurilor creditoare cu cele debitoare şi s-a reuşit reducerea finanţărilor în perioade de excedente de fonduri sau au fost utilizate cele mai ieftine credite, în perioada de deficit de trezorerie .

• utilizarea într-o manieră profitabilă a fondurilor, în sensul că trezorierul are sarcina obţinerii celui mai bun plasament al disponibilităţilor băneşti excedentare, în vederea degajării unui profit maxim.

Gestiunea de trezorerie ocazionează intervenţia simultană, atât a deciziei de finanţare, cât şi a celei de plasament. Dacă trezoreria este pozitivă alegerea formelor de plasament pe termen scurt va fi prioritară; spre deosebire, când trezoreria este negativă, accentul va cădea pe alegerea modalităţilor de finanţare pe termen scurt.

Gestiunea trezoreriei acţionează în următoarele trei direcţii componente

fundamentale şi anume:

l) accelerarea încasărilor şi reducerea fondurilor neutilizate existente în conturi bancare;

2) alegerea mijloacelor de plată adaptate nevoilor întreprinderii;

3) optimizarea trezoreriei.