Uniunea economică, monetară și moneda unică - trecut, present și viitor

1. Istorie – adoptarea monedei Euro

Uniunea Europeana (UE) este o uniune economica si politica, dezvoltata în Europa. Ea a fost infiintata in 1958 si numarul de state membre a crescut de la cele 6 state fondatoare (Belgia, Franța, Germania (de Vest), Italia, Luxembourg și Olanda) la actualul numar de 27 de state membere. Incepand cu 1 decembria 2009 UE are personalitate juridical internationala.

Uniunea Europeana a dezvoltat o piata unica in cadrul unui sistem standardizat si unificat de legi care se aplica tuturor statelor membre. Politicile UE sprijina si garanteaza libera miscare a persoanelor, bunurilor, serviciilor si a capitalului.

Uniunea Europeana a infiintata in 1999 si o uniune monetara, Zona Euro, care in present, este compusa din 17 state. Aceste state au adoptat euro ca moneda unica de referinta.

Introducerea euro a avut un rol deosebit de important in asigurarea stabilitatii macroeconomice, favorizand scaderea costurilor de finantare atat pentru actorii economici privati, cat si pentru cei guvernamentali din statele care au adoptat-o.

Euro a fost o monedã virtualã pentru cele 12 ţãri ale aşa-numitei Zone Euro – Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania şi Portugalia. A fost folosit în contabilitate, şi companiile au putut sã conducã tranzacţii euro-denominate sigure cunoscând cã ratele de schimb între Statele Membre erau fixe. Valorile euro au apãrut în conturile bancare alãturi de monedele naţionale pentru a obişnui populaţia cu noua monedã.

Fiecare stat care a adoptat noua monedã la 1 ianuarie 2002, a trebuit sã întruneascã „Criteriile de Convergenţã” stabilite în Tratatul de la Maastricht. Criteriile includeau patru cerinţe:

• Valutele trebuiau sã stea în paramentrii stabiliţi de mecanismul european al ratei de schimb (ERM) pentru cel puţin 2 ani

• Ratele de dobândã pe termen lung nu puteau fi mai mari cu 2% decât cele ale celor mai bune trei State Membre din punct de vedere al performanţei

• Inflaţia trebuie sã fie sub valoarea de referinţã (în decurs de trei ani preţurile nu pot fi mai mari cu 1,5% decât cel mai bun performer)

• Datoria de stat trebuie sã fie sub 60% din produsul intern brut (sau sã fie apropiat acestei ţinte) şi deficitele bugetare sã fie sub 3%.

Majoritatea tarilor au gasit a fi foarte greu satisfacerea tuturor criterilor. Masurile de a reduce inflatia si dobanzile mari au dus la cresterea somajului, in timp ce eforturile de a controla deficitele guvernamentale foarte des au dus la cresterea taxelor.

Marea Britanie, Suedia si Danemarca satisfaceau conditile pentru a se alatura adoptiei monedei unice dar s-au decis sa nu participe. Marea Britanie s-a temut ca trecerea la moneda unica ii va ameninta identitatea nationala si autoritatea guvernului.

Dezvoltarea ratei de schimb

În prima sa zi de schimb la bursa de valori de la Frankfurt, în 4 ianuarie 1999, euro a fost la un nivel de 1.1789 dolari americani. Din acea zi euro a crescut în valoare, scãzând sub paritatea euro-dolar doar un an mai târziu şi continuând sã scadã pânã în 26 octombrie 2000, când noua monedã a atins cel mai jos punct al sãu cu un nivel de 0.8225 dolari. De-a lungul anului rata medie de schimb a fost de 0.95 dolari.

Moneda euro nu şi-a revenit pânã la introducerea monedei euro în cash în 2002, când a crescut de la 0.90 dolari la 1.02 dolari spre sfârşitul anului 2002.

Paritate Euro-USD (Ian 2006 – Feb 2012)

2. Guvernanţa economică în temeiul UEM

În cadrul uniunii economice monetare (UEM), nu există o singură instituţie responsabilă de politica economică. În schimb, responsabilitatea este împărţită între statele membre şi instituţiile UE. Principalele părţi implicate în UEM sunt:

• Consiliul European – stabileşte principalele orientări ale politicii economice şi monetare

• Consiliul UE („Consiliul”) – coordonează elaborarea politicii economice a UE şi decide dacă un stat membru poate sau nu să adopte moneda unică

• „Eurogrupul” – coordonează politicile de interes comun pentru statele membre din zona euro

• Statele membre – fixează bugetele naţionale între limitele stabilite pentru deficitul şi datoria publică şi stabilesc politici structurale proprii cu privire la pieţele muncii, pensiilor şi capitalurilor

• Comisia Europeană – monitorizează performanţa şi conformitatea

• Banca Centrală Europeană (BCE) – stabileşte politica monetară, având drept obiectiv principal stabilitatea preţurilor .