Creșterea Mobilității

1. obţinerea unghiurilor funcţionale de mobilitate (a sectoarelor utile)

2. redobândirea întregii amplitudinii de mişcare articulară

Mobilitatea → trei aspecte:

- mobilitate activă prin acţiunea musculaturii agoniste, care destinde musculatura antagonistă;

- mobilitatea pasivă, datorită acţiunii unei forţe externe (inerţie, gravitaţie, KT, Aparat)

- mobilitatea mixtă, în care primele două forme intervin cu ponderi diferite

Flexibilitate (Supleţe) vs Mobilitate

Flexibilitatea → mobilitatea maximă ce se poate realiza prin intrarea în acţiune a funcţiei de coordonare neuromusculară;

═ > poate fi întâlnită numai sub aspect activ sau activo-pasiv.

Factori morfofuncţionali cei mai importanţi :

- elasticitatea musculo-ligamentară

- integritatea articulară,

- procesele de coordonare neuromusculară (de oprire voluntară a excursiei de mişcare la un anumit nivel, fie conştient, fie ca urmare a unui reflex protectiv).

Scala mobilităţii articulare

3 nivele de hipomobilitate + 3 de hipermobilitate:

0 – anchiloză articulară;

l – limitare severă;

2 – limitare uşoară

3 – mobilitate normală

4 – uşoară creştere peste normal;

5 – creştere accentuată peste normal;

6 – instabilitate articulară

Creşterea mobilităţii ® peste o anumită limită:

- tensiunea articulaţiilor devine permanent activă

- prin compromiterea stabilităţii articulare pasive, respectiv a aparatului capsuloligamentar (alungirea, ruperea acestuia) rămâne doar componenta de stabilitate activă asigurată de contracţia tonică a musculaturii periarticulare.

- În cazul oboselii sau a relaxării acestor muşchi creşte riscul de luxaţii sau entorse.

- Hipermobilitatea, ce permite efectuarea unor mişcări în afara amplitudinilor fiziologice normale, în timp, va determina o uzură prematură a cartilajelor respectivelor articulaţii.

Amplitudine proprie de mişcare

Muşchiul prezintă o amplitudine de mişcare (excursie) proprie, reprezentată de diferenţa dintre lungimea de întindere maximă şi lungimea la care se poate scurta activ.

Această amplitudine este proporţională cu amplitudinea articulară, iar pentru muşchii multiarticulari ea este mai mare decât amplitudinea fiecărei mişcări în parte.

Deficitul de mobilitate

- se poate datora:

afectării ţesuturilor moi (contractile şi / sau necontractile) ce traversează o articulaţie

muşchi, structuri periarticulare conjunctive (ligam, tendoane, fascii, conjunctivul muscular), piele

afectării propriu-zise a articulaţiei

capsula, capete osoase articulare

ambelor cauze

Factorii care determină manifestarea mobilităţii:

• creşterea temperaturii mediului ambiant influenţează pozitiv;

• ritmul celor 24 de ore (dimineaţa este mai scăzută decât la miezul zilei);

• tipul articulaţiei;

• capacitatea de întindere musculară;

• capacitatea de întindere a aparatului capsulo-ligamentar;

• oboseala (reduce mobilitatea);

• vârsta (înaintarea în vârstă scade mobilitatea);

• predispoziţiile genetice;

• condiţionarea faţă de sex.

+ gradul de hidratare tisulară :

® elasticitatea musculară şi a structurilor necontractile

® scade direct proporţional în caz de cicatrici, depuneri calcare, fibrozări

+ capacitatea muşchiului antagonist de a se relaxa (inhibare activă).

Pierderea amplitudinii normale de mişcare

Se întâlneşte în :

- imobilizarea prelungită a segmentelor (aparat gipsat, posturi impuse de patologia subiectului).

- restricţii de mobilizare pe tot arcul normal datorită durerii, posturilor vicioase sau deformaţiilor osoase