Dezvoltare comunitară

1. Emergenţa dezvoltării locale

Pentru a înţelege şi a contura explicaţii ale emergenţei dezvoltării locale, am ales să descriu “cazul” Franţei.

Sîntem după al doilea război mondial şi Franţa este un stat centralizat, suveran, care permite libertatea, vrea egalitatea şi elaborează obiective şi planuri de (re)construcţie a ţării. În fiecare departament (judeţ, cum ar veni la noi), administraţia are de executat deciziile centrale. Pe întreg cuprinsul Franţei, în puzderia de comune - 36 550 - aflate sub tutela statului, aleşii, locuitorii, autorităţile - distincte - nu interacţionează eficient.

Cînd s-a pus problema (re)construirii Franţei, au existat şi voci care s-au întrebat dacă singura cale este “planificarea verticală”, dacă nu ar trebui să se înceapă cu mai buna organizare a teritoriilor locale.

S-a optat atunci pentru prima cale, dar au fost mulţi cei care au susţinut că:

- prima acţiune ce trebuie întreprinsă pentru a repune pe picioare o economie în serviciul oamenilor este aceea de a reconstitui peste tot unităţile elementare complete de viaţă, armonios coordonate şi dezvoltate;

- trebuie refăcute unităţile echilibrate de talie diversă, în care omul să-şi afle un câmp de activitate, să se simtă în siguranţă, să aibă acces progresiv la confort şi să creadă în posibilităţile de afirmare etc.

S-a demarat ceva, în acest sens, abia în 1952, la întâlnirea specialiştilor în amenajarea teritoriului, cînd s-a constatat că în ţară este o „anarhie neputincioasă a microtentativelor şi o puternică intervenţie macro”. Or, de jos în sus ar trebui exprimate cu onestitate nevoile, problemele sociale şi identificate posibilităţile materiale şi spirituale de satisfacere a lor - utilizîndu-se judicios resursele pentru asigurarea hranei, îmbrăcămintei, adăpostului, educaţiei, sănătăţii publice, iar de sus în jos ar trebui realizată coordonarea unitară, articularea, concertarea tuturor microiniţiativelor.

Această concepţie a fost difuzată prin presă, prin diferite publicaţii.

Mişcarea tineretului creştin şi-a asumat, de asemenea, propagarea acestor idei.

S-au creat 20 de echipe locale care să “anime” comitetele de dezvoltare economică. Guvernul a luat seama la activitatea lor şi le-a dat sarcina expertizei şi a consultanţei.

Între 1960 - 1975 guvernul şi-a dat ca sarcină modernizarea Franţei, a teritoriului, a administraţiei, a activităţilor (totul rămânînd legat de administraţia centrală). „Modernizarea” teritoriului a început cu oraşele. A fost votată o lege de amenajare a teritoriului în care se fixau obiective fundamentale pentru utilizarea cît mai eficientă a spaţiului urban. Satele au trebuit şi ele să facă planuri de ocupare a solului (fiecare sat trebuia să arate exact cu ce ocupă solul, cum îl gospodăreşte etc.). S-au făcut 9 640 planuri de ocupare a solului.

S-a constatat o dezvoltare urbană, o ameliorare a dezvoltării rurale, dar a ieşit şi mai mult în evidenţă rolul (formal) al aleşilor locali, deficitara participare a locuitorilor.

În anumite zone au apărut Centre sociale în care aleşii, şefii de servicii, şefii de organizaţii locale, asociaţiile etc. identificau nevoile şi îşi concertau activităţile în vederea satisfacerii lor.

În 1963 s-a creat DATAR, o structură pe lîngă primul ministru, pentru a articula politicile ministeriale într-un demers global şi de perspectivă. A fost scoasă şi o carte de popularizare: Împărţirea puterii, împărţirea deciziilor, în care ideile principale erau: dezvoltarea echilibrată a oraşelor, nu numai a capitalei, oprirea exodului rural, crearea de întreprinderi în teritoriu (şi în zonele rurale) etc. Consecinţa a fost punerea în act a unei politici de dezvoltare comunitară: fiecare comunitate se preocupă de dezvoltarea locală, nu are doar rolul de a aplica politica de dezvoltare locală, ci şi de a suscita iniţiativele locale, de a suscita realizarea de proiecte, de a inventa cu administraţiile locale, de a surmonta împreună blocajele.

Să nu ne închipuim, din ce am spus pînă acum, că totul a mers “ca la carte”. Au existat obstacole, greşeli, rezultatele nu s-au văzut peste noapte, dar lumea a putut constata şi un alt fel de raport al puterii cu localul, că se poate gîndi global şi acţiona local.

Ministerul Agriculturii a elaborat un plan prin care viza: deconcentrarea, modernizarea şi diversificarea activităţilor agricole şi neagricole, ameliorarea cadrului şi a condiţiilor de viaţă prin gestionarea mai bună a resurselor materiale şi culturale, prin dezvoltarea serviciilor publice, prin dezvoltarea căilor de comunicaţie etc.

Forţele tinere de la sat au profitat de planurile de amenajare rurală şi au constituit numeroase organizaţii, peste 15 000 asociaţii. S-a simţit nevoia unei Confederaţii Naţionale de Amenajare Rurală care s-a constituit şi a scos revista Spaţiu - 90.