Libertatea la Thomas Hobbes și John Locke

I. Libertatea  aspecte generale

Fiecare ideologie pretinde ca apara si amplifica libertatea dar totodata o defineste în mod diferit. Acceptiunea unui conservator clasic asupra libertatii difera de aceea a unui liberal traditional, ambele însa nu sunt de acord cu perspectiva unui comunist si toate trei difera radical de conceptia unui nazist asupra libertatii.

Aceasta pentu ca libertatea este un concept foarte contestat, nu exista o definitie a libertatii indisputabil corecta. Potrivit lui MacCallum, fiecare conceptie asupra libertatii include trei trasaturi: a) un agent, b) o bariera sau un obstacol, blocând agentul si c) un scop la care inspira agentul.

Agentul poate fi un individ, o clasa, un grup, o natiune, o rasa sau chiar o specie. Liberalii vorbesc de obicei despre libertate ca fiind individuala. Marx, prin contrast îsi concentreaza atentia asupra libertatii unei anumite clase, cea muncitoare. Mussolini si fascistii italieni, identifica agentul în statul-natiune, nazistii în rasa.

Diferitele tipuri de agenti au diferite tipuri de scopuri. Scopul unui liberal este acela de a trai fara interferenta altora, al unui nazist este puritatea si suprematia rasei albe si asa mai departe pentru toate ideologiile.

În urmarirea scopurilor, agentii întâlnesc diferite obstacole. Aceste obstacole pot fi întruchipate de: conditii materiale sau fizice, idei sociale, politice, economice, institutii, traditii si credinte. De exemplu: femeile se confruta cu discriminarea sexuala, nazistii cu evreii, negri si alte rase inferioare. Cu cât depasesc mai multe obstacole, cu atât agentii vor fi mai liberi.

Libertatea poate fi definita, în sens larg ca absenta constrângerilor de orice natura. În cadrul ideologiei liberale aceasta capata valente deosebite iar, în acest sens puteam analiza operele a doi mari filosofi politici Thomas Hobbes si John Locke, ambii sustinatori ai teoriei contractului social. În centrul acestei teorii sta conceptia conform careia guvernamântul legitim este produsul artificial al acordului voluntar al unor agenti morali liberi. Altfel spus, nu exista autoritate politica naturala asa cum exista drepturi naturale.

II. Conceptul de libertate în acceptiunea lui Thomas Hobbes

Thomas Hobbes (1588-1679) se remarca prin lucrarile Natural and Politic, De cive si cea mai importanta scriere Leviathan-ul.

Aceasta lucrare, tabloul complet al filosofiei lui Hobbes, propune totodata o teorie a cunoasterii, o teorie juridica, o teorie politica si o teologie. Prima parte este Despre om, cea de a doua Despre republica, a treia Despre religia crestina, a patra Despre împaratia umbrelor.

În conceptia lui Hobbes prin libertate se întelege, conform sensului propriu al cuvântului absenta piedicilor externe, care adesea îl lipsesc pe om de o parte a puterii sale de a face ceea ce ar dori, dar care nu-l pot stânjeni sa-si foloseasca puterea ramasa, asa cum îi dicteaza judecata si ratiunea. Astfel putem vorbi si despre dreptul natural pe care scriitorii îl numesc jus naturalle. Acesta reprezinta libertatea fiecarui om de a-si folosi puterea dupa propria vointa, pentru conservarea naturii sale,adica altfel spus, a propriei vieti.

Filosoful sustine ca poporul trebuie sa se supuna celor care detin puterea atâta timp cât le este esigurata protectia. Pentru a-si sustine afirmatia acesta invoca starea naturala (natural condition of mankind) care este caracterizata de domnia libertatii si a egalitatii. Într-o astfel de stare, toti indivizii au dreptul natural de a face ceea ce doresc si nimeni nu este nascut cu o pozitie sociala mai înalta decât celalalt.

Dar aceasta stare de natura este dominata de rivalitate, neîncredere si vanitate.

Rivalitate deoacerece oamenii care îsi doresc acelasi lucru vor deveni dusmani iar agresorul nu se teme de nimic altceva decât de forta altor oameni.

Din aceasta decurge o neîncredere generalizata deoacere prudenta impune oamenilor sa anticipeze si sa actioneze împotriva posibililor agresori.

Mândria pentru ca în societate fiecare se asteapta sa fie stimat de catre ceilalti tot atât pe cât se stimeaza el însusi si doreste sa obtina recunoasterea valorii pe care el crede ca o are, iar aceasta merge pâna la a face rau celorlalti ca sa-si atinga scopul.