Puterea Politică ca și Concept Fundamental al Științei Politice

Datorita rolului important pe care politicul îl exercita în orice societate, puterea politica, ca forma specifica a puterii sociale, joaca în cadrul acestuia un rol major si are o multime de definitii. Putem considera, totusi, ca una dintre cele mai relevante definitii ale puterii politice este „…acea capacitate a unei instante sociale de a determina obiectivele comunitare si de a le impune si realiza, gratie fortei de care dispune, gratie legitimitatii si încrederii pe care oamenii o au în caracterul sau binefacator” .

Pentru întelegerea faptului ca realizarile notabile ale cercetarii contemporane în domeniul puterii politice se întemeiaza pe contributiile teoretice din epocile anterioare, trebuie facuta mai întâi o parcurgere a procesului genezei si evolutiei diferitelor idei, teorii si conceptii despre putere, din cele mai vechi timpuri si pâna astazi.

Astfel, ideile si teoriile specifice gândirii politice din Orientul Antic, dar si din statele sclavagiste greco-romane au fost axate pe relevarea necesitatii si importantei îmbunatatirii activitatilor de conducere sociala, prin intermediul institutiilor statului.

Premisele configurarii unei viziuni sistematice asupra problemelor teoretice si practice referitoare la conducerea si puterea politica au aparut odata cu marile sisteme de gândire filosofica ale lui Platon si Aristotel. Platon a pus bazele unei orientari deductiviste si speculative în domeniu, cu largi ecouri în conceptiile politico-religioase ale gânditorilor din Epoca Medievala si nu numai, în timp ce Aristotel a încurajat studiul pozitiv al fenomenului politic, sub aspectele analizei concrete a formelor lui de manifestare, organizare, conducere etc.

Cresterea puterii si influentei bisericii catolice în Epoca Medievala a avut ca efect preocuparea unor reprezentanti de frunte ai gândirii politico-religioase de a releva caracterul transcendental al principiilor ce guverneaza ordinea politica si a legitimitatii de origine divina a puterii. Conceptiile lucrarilor specifice elaborate în aceasta perioada au evidentiat moduri de abordare care au pus accentul pe argumente teologice si morale.

În Epoca Moderna:

Thomas Hobbes si John Locke au separat gândirea politica a secolului al XVII-lea de preocuparile teologice si morale aratând ca problema centrala a politicii este puterea, în special puterea de stat. Pentru ei scopul legislatiei umane este de a preciza drepturile si nu de a înlocui legea si drepturile naturale, iar cel al puterii, de a elabora legi, care prevedeau inclusiv folosirea fortei pentru asigurarea executarii lor.

Charles de Montesquieu s-a preocupat, în mod special, de studierea principiului separatiei puterilor în stat, considerat ca element fundamental pentru prevenirea abuzului de putere.„..Nu exista libertate, daca puterea judecatoreasca nu este separata de puterea legislativa si de cea executiva” , iar puterea judecatoreasca revine unui corp specializat.

Jean-Jacques Rousseau si-a axat conceptia democratica asupra detinerii si exercitarii puterii pe sintagma de „suveranitate a poporului”. El a considerat ca la realizarea suveranitatii poporului se poate ajunge prin „contractul social”, prin care omul, odata intrat în societatea civila, renunta la „libertatea sa naturala”, dar numai pentru a dobândi adevarata libertate, care consta în supunerea fata de lege.

Relevanta termenului modern de putere a fost recunoscuta înca din 1748, o data cu publicarea de catre David Hume a eseului „Asupra contractului originar”. El a considerat ca politica este mai degraba putere decât drept, creatoare de fapt a dreptului, întrucât acapararea (obtinerea) puterii conduce la instituirea autoritatii si înradacinarea credintei.

Radicalismul (utilitarismul) de la începutul secolului al XIX-lea a reflectat interesele si starile de spirit ale burgheziei liberale engleze din epoca înfloririi ei. Cei mai de seama reprezentanti ai sai au fost Jeremy Bentham si James Mill. Conform conceptiilor celor doi, problema fundamentala a puterii este de a concilia interesele guvernantilor cu cele ale cetatenilor guvernati.