Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism - politici comune ale UE

Expresia „integrare economică” poate acoperi o multitudine de aspecte, de la poziţia unei filiale în cadrul unei companii, la cea a unei economii naţionale în cadrul unui spaţiu regional.

J. Nye consideră că există trei tipuri de integrare: economică, politică şi socială. Integrarea economică este definită ca reprezentând un înalt nivel al schimburilor economice între entităţile componente, integrarea socială drept proces de unificare la nivelul maselor, grupurilor specifice şi elitelor, iar integrarea politică ca incluzând o multitudine de fenomene, inclusiv decizii la nivel internaţional, precum şi atitudini similare la nivelul statelor membre.

Într-o lume ideală, în care nu există state-naţiune şi nici guverne, integrarea economică ar putea rămâne o simplă integrare a pieţelor, fără să sufere nici o influenţă politică. Într-o lume reală însă, integrarea economică este influenţată de factorii politici, în cazul procesului de integrare economică europeană, acest lucru fiind chiar extrem de evident. Mai mult, relaţia stabilită între procesul de integrare economică şi cel de integrare politică a fost evidentă încă de la început. Integrarea economică nu a fost privită niciodată ca un scop în sine, şi pe măsură ce relaţiile economice devin tot mai strânse, ideea integrării politice2 revine tot mai frecvent, cele două forme de integrare potenţându-se reciproc. Oricum, dacă apare ca neîndoielnic faptul că la începuturile procesului de integrare economică au stat motive politice, la fel de evident este şi faptul că, pe măsură ce procesul integrării economice a avansat, în principal prin intermediul integrării pieţelor dar şi prin aplicarea unor politici economice specifice

În cazul „integrării la nivelul politicilor” delimitarea conceptuală este mult mai dificil de realizat. „Integrarea politicilor” poate acoperi diferite categorii de politici, cu trimitere la diferite categorii de instrumente, al căror grad de „obligativitate” şi „caracter comun” variază foarte mult (de la consultare şi cooperare, prin coordonare sau armonizare, la politici comune sau centralizare deplină

Cpitolul 1. Fundamentele teoretice ale integrării europene

1.1 Integrare economică – repere teoretice

Dintre multiplele definiţii existente, ne vom opri asupra celei care consideră integrarea drept un proces de eliminare graduală a frontierelor de orice natură între două sau mai multe state independente, menit să permită respectivelor state să funcţioneze ca o unică entitate.

Printre cele mai rezonante definiţii se înumără:

- Proces în cadrul căruia actorii politici din diferite structuri naţionale sunt convinşi să-şi transfere loialitatea, speranţele şi activităţile politice, spre un nou centru, ale cărui instituţii posedă sau pretind jurisdicţie asupra statelor naţionale preexistente;

- Punerea la un loc a mai multor operaţii, efectuate de aceeaşi firmă – integrare verticală – sau de firme diferite încorporate în aceeaşi unitate economică – integrare orizontală;

- Procesul prin care naţiuni, până atunci doritoare şi capabile să-şi conducă independent politica internă şi externă, încearcă să ia împreună anumite decizii sau să delege procesul luării deciziilor unor organe centrale, respectiv procesul prin care actorii politici din mai multe state diferite sunt convinşi să-şi modifice speranţele şi activităţile politice către un nou centru.

Majoritatea analiştilor percep însă integrarea drept un fenomen în primul rând economic, încercând astfel să răspundă la întrebări privind nivelurile de interdependenţă, condiţiile ce trebuie întrunite, efectele generate etc. Deoarece termenul de „integrare economică” poate fi interpretat atât în sens dinamic, cât şi static, în continuare vom prezenta cele două abordări:

a) Dinamică – integrarea este privită ca un proces prin care frontierele economice dintre statele membre sunt treptat desfiinţate (echivalent cu a afirma că discriminările naţionale sunt astfel eliminate), ducând la apariţia unui spaţiu economic nou;

b) Statică – integrarea este definită ca reflectând o situaţie în care componentele naţionale ale unei noi economii nu mai sunt separate prin frontiere economice dar funcţionează în continuare ca entităţi distincte.

Stadiile integrării economice

Cel mai cunoscut model este cel propus de Balassa (1961), model în care se regăsesc cinci stadii ale integrării economice, respectiv:

1. zona de liber schimb: taxele vamale şi cotele sunt eliminate în cazul importurilor între statele membre ale zonei; statele membre îşi păstrează propriul tarif vamal (şi sistemul de cote) faţă

de statele terţe.

2. uniunea vamală: eliminarea discriminărilor existente între statele membre pe piaţa bunurilor; existenţa unui tarif vamal comun cu terţii.

3. piaţa comună: o uniune vamală care elimină toate restricţiile privind libera circulaţie a factorilor de producţie.

4. uniunea economică: o piaţă unică cu un oarecare grad de armonizare a politicilor economice naţionale, menită să reducă discriminarea pe piaţa comună.

5. integrare economică totală: unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale şi ciclice; crearea unei autorităţi supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre.