Statutul politico-juridic al țărilor române sub suzeranitatea otomană

“Ce poate fi mai placut si mai simplu

decit sa fii sincer,totdeauna linistit,

impacat cu tine insuti,neavind nici de ce

te teme,nici ce inventa?”(Fenelon)

Tara Romaneasca,cunoscuta ca Valahia in strainatate si Tara Romaneasca (sau Zemli Ungrovlahiscoi in actele slavone) in documente din epoca,este o provincie istorica situata la nord de Dunare si la sud de Carpati,locuitorii folosind endonimul de “rumani”,exonimele uzuale utilizate pina in epoca moderna fiind “valahi”sau “vlahi”.Denumirea se refera exclusiv la aceasta zona geografica corespunzatoare in linii mari principatului cu acelasi nume si care constitue sudul Romaniei moderne.Tara Romaneasca a existat ca stat in Europa intre secolul XIV si secolul XIX timp de mai bine de 500 ani,acest stat si-a incheiat existenta la data de 24 ianuarie 1859 cind s-a unit cu Moldova pentru a forma bazele Romaniei moderne.

Insa privitor la Tara Romaneasca,cea mai captivanta perioada a ei ce mi-a trezit curiozitatea este cuprinsa intre secolele XIV si XVIII ce reprezinta “dominatia Suzeranitatii Otomane “asupra acestor teritorii.

In secolele XIV-XV-lea pe masura inaintarii osmanilor in peninsula Balcanica,ei recurgeau la diferite forme tactice de supunere a popoarelor acestei regiuni:unele teritorii sunt cucerite imediat,iar altora,care propuneau mai multa rezistenta,li se propunea sa-si rascumpere pacea printr-un tribut ca apoi turcii sa aiba pretext pentru a se amesteca in chestiunile interne ale tributarilor si sa treaca la o etapa noua a supunerii lor,la investirea conducatorilor la tron;si la numirea directa la tron a unor persoane favorabile lor;in sfirsit la transformarea acestor teritorii in pasalic-provincie otomana condusa de un pasa.

O prima incercare de reglementare prin intelegere a relatiilor romano-otomane s-a produs in ultimii ani ai domniei lui Mirea cel Batrin.Incepind cu anul 1420,dupa ce fiul lui Mircea cel Batrin-Mihai I (1418-1420)cade in lupta cu turcii,ultimii isi impun suzeranitatea (protectia) lor asupra Tarilor Romanesti,investind voievozii ei la scaunul domnesc.Vlad Tepes i-a atacat pe otomani dintr-un impuls razboinic necontrolat,din dorinta de a varsa singe in mod inutil si de a-si satisface astfel instinctele primare de cruzime sau a fost obligat sa faca acest lucru pentru a-si apara tara si poporul in fata amenintarii ocupatiei straine si a consecintelor care ar fi decurs din acest fapt.Preluind domnia Tarilor Romanesti in anul 1456 cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara,astfel in ciuda intentiilor sale,datorita mortii preamature a lui Iancu de Hunedoara.Vlad Tepes a fost obligat sa-si plateasca regulat tributul catre Poarta pina in 1459,cind a incercat sa o mai faca invocind sultanului stare conflictuala.Binenteles ca Tepes era hotarit chiar de la urcarea pe tronul tarii,sa duca o politica antiotomana de aparare a independentei si integritatii tarii sale,dar aceasta politica nu putea fi dusa in orice conditii si cu orice riscuri.Ca un bun om politic si remarcabil comandant militar,isi dadea seama ca a declansa lupta impotriva colosului otoman insemna sa astepte clipa cea mai favorabila,atunci cind domnia sa ar fi fost consolidata pe plan intern,iar pe plan extern ar fi putut spera in ajutoare venite de la alte tari interesate si ele de lupta antiotomana.In primul rind,este vorba de o presupusa expeditie a vizirului Mahmud Pasa impotriva Tarii Romanesti.In al doilea rind,incetarea platii tributului de 10000 de ducati anual,in anul 1459 Vlad Tepes urmarea atingerea a doua obiective absolut necesare pentru a lupta cu succes impotriva Portii:consolidarea interna a statului si a institutiei domniei,precum si afirmarea pozitiei independente a Tarii Romanesti in fata pretentiilor de suzeranitate ale regalitatii maghiare.In al treilea rind otomanii incep sa manifeste neincredere si ostilitate fata de Vlad Tepes abia in anul 1462.In felul acesta atacul lui Vlad Tepes din iarna 1461-1462 s-a desfasurat fara nici un sprijin din exterior,exact in momentul in care turcii erau liberi sa actioneze militar asa cum doreau,ceea ce ne face sa credem ca el nu a dorit atacul,si prin urmare declansarea ostilitatilor pe scara larga cu Imperiul Otoman tocmai in momentul in care acesta nu era supus la nici o presiune din exterior.

Acum apar in cronicile otomane acuzatiile cele mai grave la adresa lui Vlad Tepes,acuzatii care justifica actiunea si esecul de la Giurgiu,dar si Campania sultanala din anul 1462.Refuzul lui Vlad Tepes de a plati in continuare tributul l-a determinat pe sultan sa recurga la marea invazie otomana din anul 1462 in Tara Romaneasca care se termina cu un esec total.

Capaciatea de rezistenta a Romanilor n-a permis la 1462 sultanului sa transforme Tara Romaneasca in pasalic.

Asadar Tarile Romanesti,n-au fost transformate in pasalic din simplul motiv ca nu au fost cucerite de otomani.Totusi apare de multe ori intrebarea:otomanii n-au cucerit Tara Romaneasca,fiindca nu au vrut,sau n-au putut?In cautarea raspunsului,cercetatorii avizati in problema relatiilor romano-otomane accepta a doua opinie:turcii n-au putut sa le cucereasca.Nereusitele otomanilor in tentativele de a cuceri Tara Romaneasca s-au datorat asadar mai multor factori.In primul rind capacitatii remarcabile si indelungate de rezistenta a Tarilor Romane.Ca urmare intre forta expansionista a Imperiului Otoman si capacitatea de rezistenta a Tarilor Romane s-a stabilit un echilibru,in cadrul caruia otomanii nu au putut sa-si materializeze proiectele de cucerire,iar romanii nu au putut sa-si asigure independenta deplina fata de Poarta,acceptind suzeranitatea acesteia insa,nu ca invinsi,ci ca invingatori.

Alt factor care a contribuit la contracararea cuceririlor otomane la Dunare a fost solidaritatea celor trei Tari Romanesti.Astfel Arhiepiscopul de Strigoniu referindu-se la anul 1538,scria:

“Dar s-a temut Soliman ca nu cumva,cind ar incerca el sa ocupe Transilvania sau Tara Romaneasca sau Moldova [atunci] toate aceste tari sa se uniasca,si sa apere in parte prin curte,in parte prin forta,deoarece sunt foarte bine aparate de muntii cei abrupti,de padurile cele mai grele de strabatut,de cele mai mari prapastii,de riuri repezi,de cavaleria numeroasa si o armata taraneasca atit de priceputa si atit de dirza in atacarea dusmanului in asemenea locuri grele.”

Avind in vedere specificul organizarii militare a Tarilor Romanesti in Evul Mediu cele trei tari impreuna puteau mobiliza 100000-120000 de oameni ceea ce constituia o forta puternica.Remarcabila forta de rezistenta a Tarilor Romane in fata Imperiului Otoman nu poate fi conceputa,daca nu se i-a in considerare specificul organizarii militare a acestora. Era vorba mai intii de toate de existenta oastei mari care era alcatuita la rindul sau din tarani liberi,dar si din tirgoveti.Asadar putin instruiti in arta razboiului,deseori chemati “direct de la plug”si echipati cu ceea ce numerea sub mina (coasa,bita,arcul,toporul,ghioaga),manifestind un remarcabil eroism si spirit de sacrificiu in lupta,in felul acesta aparindu-si casele,tara,familiile.