Epistolele Noului Testament - Scrierile Pauline

NOŢIUNI GENERALE:

I. „Epistolele” ca gen literar

Dintre cele 27 de cărţi ale Noului Testament, 21 sunt desemnate ca epistolai, în timp ce niciuna dintre cărţile Vechiului Testament nu e identificată cu acest nume. Există scrisori în Vechiul Testament, dar folosirea acestei forme de compoziţie în scop religios, se datorează sfântului Paul, care a fost apoi imitat de scriitorii creştini de mai târziu.

În VT sunt relatate sumare ale corespondeţei oficiale epocii regilor pre-exilici ( 2 Sm 11,14-15; 1 Re 21,8-10, 2 Re 5,5-6; 10,1-6; etc.). Se găsesc alte compendii din perioada exilului şi post-exilului, dar în această ultimă perioadă se urmăreşte conservarea, în cea mai mare parte, a formei scrisorii antice (Esd 4,11-16. 17-22; 7,12-26). În Est 9,20; 12,4 găsim menţionat un memorandum al lui Artaxerxe şi o scrisore relativ la sărbătoarea Purim; şi părţile deutero-canonice ale cărţii redau adecvat textul unor astfel de documente, rodul unui efort literar, în redactare greacă. De asemenea Bar 6 a păstrat o aşa-zisă epistolă sau scrisoare a lui Ieremia; numeroase scrisori păstrate în Mac (1 Mac 5,10-13; 8,23-32; 10,18-20.25-45; 2 Mac 1,1-2,19; etc.), scrise de iudei, funcţionari romani, conducători seleucizi şi spartani, tratează, în principal, aspecte naţionale sau politice ale vieţii iudeilor palestinieni. În sine, a scrie o scrisoare, este o practică veche, atestată în literatura egipteană şi cuneiformă, a perioadei premergătoare VT. Cu toate că folosirea religioasă a unei astfel de forme literare se găseşte şi în Ier (29,1-23), ea se răspândeşte pe larg, numai în perioada neo-testamentară. Pe de altă parte, nicio scrisoare din NT nu are un caracter mai religios decât acelea ale VT.

II. „Scrisoare” sau „epistolă”

Plecând de la studiile comparative ale lui Deissmann, a devenit aproape obligatoriu să facem o distincţie între „scrisoare” şi „epistolă”. „O scrisoare este ceva non-literar, un mijloc de comunicare între persoane separate unele de altele. De natură confidenţială şi personală, ea este îndreptată numai către persoana sau persoanele cărora le este adresată, excluzând publicul sau orice tip de publicitate”. Stilul, forma, tonul, sunt libere, intime şi familiare, în măsura în care este o conversaţie; dar ar putea fi şi o scrisoare oficială, destinată unui grup sau mai multor grupuri. „Scrisori” antice există în mii de papirusuri provenind din Egipt. Cea mai mare parte a exemplelor citate din VT sunt „scrisori”.

„O epistolă este o formă literar-artistică, exact ca un dialog, oraţie sau dramă. Nu are nimic comun cu scrisoarea, cu excepţia formei: făcând abstracţie de formă, s-ar putea face paradoxala afirmaţie că epistola este opusul adevăratei scrisori. Conţinutul unei epistole este destinat unui public răspândit – intenţionând să suscite interesul „publicului”. O epistolă este o compoziţie literară făcută cu grijă, nu în mod necesar ocazionată de o situaţie concretă şi destinată unui larg auditoriu. Dezvoltată în şcolile greceşti ale sec. IV î.C., ea este asemănătoare unui tratat, unui dialog sau unui eseu dedicat discuţiilor informative sau polemice asupra unei

teme. Se găsesc „epistole” antice în Seneca, în epistolele lui Epicur conservate de Diogene Laerţiu sau în scrierile iudaice ca Aristeea (în realitate o povestire apologetică), Bar 6,1-73 (o omilie) şi 2 Mac 1,1-2,18.

Astăzi, epistolai ale NT constituie un corpus. Dar aceasta nu înseamnă ca ele au fost socotite la început ca „epistole”. Scrisorile particulare ale vestiţilor literaţi, au devenit, în anumite cazuri, părţi ale literaturii unei ţări, şi faptul că scrisorile lui Paul au fost colecţionate într-un corpus, nu schimbă radical caracterul lor, transformându-le în epistole. Filimon este o „carte” biblică pentru noi, cei de azi, dar a fost scrisă ca o scrisoare. Şi nici măcar inspiraţia prin care o scrisoare va fi destinată Spiritului Sfânt edificării Bisericii creştine, nu schimbă, radical, destinaţia voită de autor, pentru o singură persoană sau un singur grup. Forma lor literară va trebui respectată permanent.

III. Forma scrisorii antice

De obicei se indică patru părţi distincte, în forma scrisorii greco-romane contemporane:

1. Formula introductiva. Ea nu este „adresa” (singura scrisă în afara hârtiei), ci praescriptio:

o propoziţie eliptică, în care se indică numele expeditorului (nominativ) şi al destinatarului (dativ), cu o scurtă salutare (singurul chairein – un infinitiv cu semnificaţia convenţională „salut”). Vezi 1 Mac 10,18.25; 11,30, etc.; în NT numai în Ac 15,23; 23,26; Iac 1,1.

2. Mulţumirile. O practică destul de răspândită, cere o introducere epistolară, în care este

exprimat un sentiment religios sau, cel putin, o mulţumire, Începea adeseori cu eucharisto (eu muţumesc) sau cu charin echo (eu sunt recunoscător).

3. Mesajul. Corpul scrisorii.

4. Salutul final. Uneori erroso (pl. Errosthe – adio). Lit. „fiţi sănătoşi”. cfr. lat. vale, valete.

Vezi 2 Mac 16,21.33.38; Ac 15,29 (şi 23,30 în unele mss).

În scrisorile oficiale se adaugă, deseori, şi data. Salultul final lua locul semnăturii actuale.

Forma scrisorii ebraice contemporane, scrisă în ebraică sau aramaică, şi depinzând de vechi

modele asiriene, babiloniene sau cananeene, nu diferă multe de forma greco-romană. Cu toate că erau rar prezente mulţumirile, forma introductivă era asemănătoare celei greco – romane, cu shalom (pace), în loc de chairein. Prima apariţie indică numele emitentului-expeditorului şi al destinatarului, iar a doua conţine o binecuvântare.

FORMA SCRISORII ÎN NOUL TESTAMENT

Forma scrisorii pauline are aceleaşi caracteristici ca şi scrisorile iudaice contemporane şi cele greco-romane.

I. „Scrisorile” pauline

După ce a stabilit categoriile de „scrisoare” şi „epistolă”, Deissmann clasifică scririle lui

Paul ca scrisori, nu ca epistole literare. Chiar daca greşeşte printr-o anumită simplificare excesivă, el are în mod fundamental dreptate, cum se şi simte, de fapt, azi. Scrierile lui Paul sunt în mod fundamental „scrisori”, compoziţii pentru ocazii particulare redactate deseori în grabă, şi scrise, în cea mai mare parte, într-o completă indepentenţă unele de altele. Flm este o scrisoare particulară, adresată unei singure persoane; Gal este o scrisoare adresată unui grup de biserici locale; impregantă de intereseul personal al lui Paul pentru convertiţii săi. Chiar 1 Cor, 1-2 Ts, Col, Flp, în ciuda marilor adevăruri cuprinse în ele, sunt în mod esenţial „scrisori”, care înfruntă probleme concrete, ivite în bisericile cărora le sunt adresate. Cea mai mare parte a dificultăţilor de interpretare din 2 Cor se datorează caracterului ingenuu de scrisoare; ea conţine numeroase aluzii care nu mai pot fi pe deplin înţelese şi care, în schimb, sunt expresive pentru sentimentele lui Paul în raporturile sale cu biserica respectivă. Scrisorile lui Paul, care se apropie cel mai mult de genul de „epistole”, sunt Rm, adresată unei Biserici pe care Paul n-a evaghelizat-o încă, şi Ef, o scrisoare deschisă, o „enciclică”. Amândouă sunt manifestul literar al evanghelilei lui Paul, interpretarea pe care el o dă mesajului lui Isus Cristos, semnificaţia sa pentru toţi oamenii, fie iudei, fie greci. De notat că şi Pastoralele se îndepărtează puţin de categoria „scrisorilor”.