Sfânta Alianță și Sistemul Mottenuxh

La Congresul de la Viena, unde s-a împartit prada luata de Ia învins, Metternich, devenit „ministrul Europei", si-a aratat, în practica politica, întreaga Iui conceptie. „Fiul unui francmason, crescut de un viitor iacobin — spune Grunwald —, Metternich a ramas tot¬deauna si în totul un mare senior al Vechiului regim" . În domeniul politic, acolo unde se simtea la el acasa, sustinea ca-i dominat de ratiune. „Originile doctrinei sale — scrie Srbik — se afla în scrierile secolului al XVIII-lea, secol al rationalismului, al idealului abs¬tract, al ratiunii divinizate" 32,

Iacobinii au divinizat Ratiunea, l-au ridicat chiar un altar în Notre-Dame. Dar Metternich pretindea ca aplica ratiunea calauzindu-se dupa experienta vietii. Si ce-i spunea „experienta vietii" acestui exponent al clasei feudale ? Ca spiritul revolutionar se identifica întru totul Cu „principiul raului, cu principiul distruc¬tiv, dusman al pacii, al ordinii, al prosperitatii, ai vietii", Dupa conceptia lui, evolutia societatii trebuia sa se faca într-o atmosfera de calm, de ordine, de echi¬libru. Pentru el, revolutiile erau „maladii ale orga¬nismului social". „Exista în Europa doar o singura pro¬blema serioasa, si aceasta problema este Revolutia", spunea Metternich prin 1818. Afirma ca popoarele vor sa traiasca linistite si ca „odihna este prima binefacere pentru orice societate umana". Sau: „poporul care vrea panem et circenses nu vrea sa fie plictisit" cu alte treburi si probleme. „Libertatea fara ordine se traduce inevitabil cu tiranie, si tirania a fost totdeauna pentru mine sinonima cu nebunia pura. Ordinea singura da echilibrul". De aceea, „scopul politicii europene trebuie sa fie represiunea oricarei tulburari primej¬dioase pentru ordinea si pacea publica".

Dar toate acestea ar fi ramas teorii daca monarho-feudalitatea n-ar fi format o institutie, politica menita sa aplice hotarârile Congresului de Ia Viena si sa do¬boare orice adversar al acestor hotarâri. La 26 septem¬brie 1815 a fost semnat Ia Paris, din initiativa tarului Alexandru I, între monarhii Rusiei, Austriei si Prusiei acordul prin care lua nastere Sfânta Alianta.

Ideea conjugarii unor eforturi diplomatice europene nu era cu totul noua. O visase si Sully în vremea lui Henric al IV-lea. O teoretizase rational Immanuel Kant. O propovaduise patetic si J.-J. Rousseau, ca pe un guvern mondial cu menirea de a preîntâmpina, de a evita razboaiele, ca o extindere a teoriei contractului social în domeniul relatiilor internationale. Numai ca Sfânta Alianta nu era o alianta a popoarelor împotriva tiranilor, ci o alianta a tiranilor împotriva popoarelor. Si nu pentru a aplica Europei Contractul social, ci pen¬tru a-l combate, a-1 anula. Invocând „Prea sfânta si nedespartita treime", cei trei monarhi afirmau necesi¬tatea unei întelegeri, a unei uniuni „prin legaturile unei fraternitati veritabile si indisolubile", gata a-si acorda în orice ocazie si în orice loc asistenta, ajutor pentru a apara religia, pacea si justitia... si a guverna în acelasi spirit de fraternitate crestina".

Acordul-manifest, încheiat la Paris, invita toate statele crestine sa adere la pacificarea lumii. La o ana¬liza mai amanuntita, acordul aparea ca o profesiune de credinta, ca un act de esenta teocratica, în contra¬dictie cu conceptiile si cu starea de spirit a vremii; „un fel de manifest de inspiratie mistica, în care partile contractante proclama autoritatea suverana a moralei crestine", pe care se angajeaza sa o ia în viitor ca norma de conduita mutuala în politica lor interna si ex¬terna.

Principiile aliantei, caracterul ei, scopurile ei au surprins. „Când (tarul) propuse aceasta ciudata con¬ventie între monarhi — remarca Gentz —, acestia au fost tot atât de încurcati pe cât de stupefiati. Un astfel de act... le parea o anomalie greu de suportat. Dar tarul Alexandru a depus atâta insistenta... încât n-au avut curaj sa reziste... Nimeni n-a îndraznit sa-i spuna ca jumatate din Europa îsi va bate joc de fanatismul lui religios, în timp ce cealalta jumatate îl va acuza de ipocrizie". Dupa conceptia tarului, orice problema politica, militara, morala, de interes european ori mondial, nu trebuia discutata decât între suverani. A declarat chiar lui Metternich: „Lucrul de care vor¬besc este de un atare gen, ca ministrii nu-mi pot fi de nici un ajutor". De aceea, acordul Sfintei Aliante n-a putut fi semnat decât de monarhii „de drept divin".

Si, în adevar, au aderat toti monarhii, cu exceptia papei, care nu voia sa acopere cu prestigiul numelui sau sistemul patronat de un împarat catolic, un rege protestant si un tar ortodox, si a regelui Angliei, care n-a intrat în Alianta invocând legislatia engleza, potri¬vit careia monarhul nu putea semna nici un act inter¬national fara a fi contrasemnat de un ministru.