Abordările clasice ale managementului

În prezent, sunt cunoscute următoarele in ceea ce priveste definirea stiintei managementului, respectiv a managementului stiintific, profesorul universitar Constantin Pintilie face o delimitare clara intre cele doua concepte. Daca stiinta managementului consta in „Studierea , sistematizarea , generalizarea, experintei practice, cautare de noi idei, formulare de principii, reguli privind cele mai bune cai de conducere , care sa permita obtinerea de rezultate maxima cu minim de efort” ,managementul stiintific se refera la „aplicarea princiipilor si regurilor formulate de stiinta managementului, in anumite conditii concrete, tinand cont de aspectele specifice si cerintele obiectivelor de realizat”.

Ramurile abordarii clasice ale managementului :

• Managementul stiintific F.W. TAYLOR;

• Principiile administrative ale lui H. Fayol;

• Organizarea muncii de birou de Max Weber;

Managementul stiintific F.W. TAYLOR

In anul 1911 F.W. TAYLOR, (1856-1915) a publicat „Principiile Managementului Ştiinţific", care a devenit piatra unghiulară a abordării ştiinţifice manageriale.

F.W. Taylor, inginer mecanic american, recunoscut ca părintele managementului ştiinţific, s-a ocupat de problemele conducerii activităţii la nivelul atelierelor vederea reducerii pierderilor şi ridicării eficienţei muncii. În lucrarea sa de bază, „The Principles of Scientific Management” (Taylor, 1911), Taylor a statuat conceptul de management ştiinţific ca fiind „acel gen de management care ghideaza afacerile folosind standarde stabilite pe baza de fapte si adevaruri rezultate din observatiii, experimente si rationamente sistematice" (Stăncioiu & Militaru, 1998).

Trecerea de la managementul empiric la cel ştiinţific este marcată de activitatea inginerului american Frederik W. Taylor, care şi-a orientat activitatea spre raţionalizarea muncii şi spre conducerea eficientă a întreprinderii capitaliste. Taylor este considerat de majoritatea specialiştilor drept părintele managementului ştiinţific. El şi-a bazat întreaga concepţie pe ideea că munca oamenilor poate fi raţionalizată. Concepţia „maximei prosperităţi” pe care Taylor o ridică la rangul de principal obiectiv al managementului, este privită din punctul de vedere al întreprinzătorului. Astfel, pentru proprietar sau întreprinzător înseamnă dezvoltarea tuturor laturilor activităţii întreprinderii la „cel mai înalt grad de eficienţă”, iar pentru salariaţi în „dezvoltarea fiecărei persoane la o stare de maximă productivitate”

Taylorismul apare ca o concepţie organizaţional-tehnicistă, în care elementul uman este plasat pe un loc secundar. În 1911 Taylor a publicat cartea “Principiile managementului ştiinţific” considerată o carte de căpătâi a managementului. Prin studii de natură timp-mişcare Taylor a identificat şi măsurat toate mişcările muncitorilor în timpul executării unei sarcini încercând să elimine mişcările care încetineau munca sau pe cele inutile. A recomandat introducerea salarizării în acord sau pe bucată considerând că omul este motivat în muncă cel mai puternic de factorul material. Taylor, apreciat în ţara sa drept părintele conducerii ştiinţifice, introduce ideea de conducere eficientă (efficiency management).

Autorul arată că „principalul obiectiv al managementului, trebuie să fie acela de a asigura maximum de prosperitate pentru patron, împreună cu maximum de prosperitate pentru salariat".

Taylor formulează patru principii ale managementului ştiinţific:

• Dezvoltaţi o „ştiinţă" pentru fiecare loc de muncă: aceasta include reguli de mişcare, realizarea unei munci standardizate şi condiţii de lucru adecvate;

• Selectaţi cu grijă lucrătorii ce au aptitudinile adecvate pentru locul de muncă respectiv;

• Pregătiţi cu grijă lucrătorii să-şi exercite munca; oferiţi-le stimulentele adecvate pentru a coopera cu primul principiu;

• Sprijiniţi aceşti lucrători planificându-le munca şi atenuând problemele ce se ivesc în exercitarea muncii lor;

Dacă Taylor este numit „părintele managementului ştiinţific", alţi cercetători, soţii Frank şi Lilian Gilbreth, sunt consideraţi pionierii studiului mişcării (muncii) în industrie.

Studiul mişcării este ştiinţa reducerii unei munci, sau a unei sarcini, la mişcările sale fizice de bază.

O contribuţie importantă la extinderea lucrărilor lui Taylor, a adus Henry Gantt, colegul acestuia, care a extins lucrările, creând stimulente deosebite atât pentru muncitori cât şi pentru manageri (premierea muncitorilor care îşi realizau sarcinile de producţie zilnice).

Efectul managementului taylorian s-a soldat cu creşterea productivităţii până la dublarea acesteia, ceea ce a permis companiilor industriei prelucrătoare din SUA care au adoptat acest tip de management să obţină un avantaj concurenţial pe o perioadă de cel puţin 50 ani de la lansarea conceptului - 1911 (Stăncioiu & Militaru, 1998).