Avantajele și dezavantajele centralizării-descentralizării organizaționale având în vedere elemente de cultură specifice spațiului românesc

Profesorul Paul Negulescu afirma că în orice ţară sunt două categorii de interese: unele care au un carecter cu totul general privind totalitatea cetăţenilor, întreaga colectivitate şi altele care sunt speciale unei anumite localităţi. Pentru armonizarea acestor categorii de interese statul a creat regimuri juridice sau instituţii speciale, fiecare dintre ele asigurând o rezolvare mai mult sau mai puţin corespunzătoare situaţiilor concrete. În aceste condiţii vorbim de centralizare, descentralizare, desconcentrare, tutelă administrativă.

Centralizarea asigură o funcţionare coordonată a serviciilor publice.

Funcţionarea pe principiul subordonării ierarhice a serviciilor publice are drept consecinţă înlăturarea suprapunerilor de acelaşi nivel, precum şi a paralelismelor. Conducerea centralizată, în principiul subordonării ierarhice asigură pe planul exercitării dreptului de control, mai multe trepte de efectuare a controlului şi de luare a măsurilor legale corespunzătoare, fapt ce se constituie în garanţii suplimentare pentru apărarea intereselor celor administraţi.

Problema centralizării şi descentralizării în administraţia publică s-a pus şi se pune în orice stat, indiferent de structura sa, de forma de guvernământ şi de regimul politic.

Deconcentrarea constituie un regim administrativ care se situează între centralizare administrativă şi descentralizare administrativă. Ceea ce o apropie de centralizare este faptul că titularii puterii locale nu sunt aleşi de electoratul local, ci sunt numiţi de la centru.

Conform Constituţiei României, art. 119 "administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice ". Într-o descentralizare administrativă se pot rezolva în condiţii mai bune interesele locale, serviciile publice locale putând fi conduse mai bine de către autorităţile locale într-un regim în care acestea nu au obligaţia să se conformeze ordinelor şi instrucţiunilor de la centru. Măsurile şi deciziile pot fi luate mai operativ de către autorităţile locale iar resursele materiale şi financiare şi chiar forţa de muncă pot fi folosite cu mai mare eficienţă şi să răspundă unor nevoi prioritare pe care autorităţile locale le cunosc mai bine decât autorităţile centrale.

Funcţionarii publici aleşi sau numiţi, în regimul descentralizării administrative, pe un termen limitat, înlătură în măsură mai mare fenomenele birocratice în activitatea locală.

Participarea locuitorilor prin alegeri la desemnarea autorităţilor locale accentuează spiritul de responsabilitate şi iniţiativă pentru viaţa publică a localităţii în care ei locuiesc şi determină să caute şi să găsească ei înşişi soluţii la problemele cu care se confruntă.

Organizaţiile îndeplinesc funcţii caracteristice sistemelor sociale. De exemplu, funcţia de reproducere a normelor şi valorilor are rol în cristalizarea principiilor clăuzitoare ale activităţii membrilor organizaţiei, realizează legătura dintre cultura organizaţiei şi cultura societăţii în ansamblu, coerenţa dintre scopuri, valori şi norme, ca mecanisme de reglare a acţiunii sociale.

Funcţia de integrare presupune armonizarea componentelor organizaţionale.

Abordarea culturală a organizaţiilor în absenţa corelării acesteia cu analiza comportamentală este aproape imposibilă, deoarece elementele culturale se obiectivizează prin acţiunea socială. Studiul precis al unor elemente cum sunt conţinuturile sistemelor culturale se obţine prin accesul la manifestările lor concrete. Însă sistemele culturale ar fi goale fără expresiile materiale şi, reciproc, expresiile concrete ale formelor culturale materiale s-ar pierde fără acestea. Problema centralizării şi descentralizării în administraţia publică, a raportului care există între ele, s-a pus şi se pune în orice stat, indiferent de structură, de forma de guvernământ sau de regim politic.

Statul, fiind o putere publică organizată pe un teritoriu delimitat şi recunoscut de celelalte state, are rolul nu numai de a reprezenta poporul, ci şi de a-i rezolva interesele, adeseori divergente, la nivel individual sau de grup. Pentru aceasta, statul creează structuri locale, unităţi administrativ-teritoriale, organizate, de regulă, pe criterii geografice (şi care, la noi au fost judeţele, ţinuturile, regiunile, plasele, raioanele, oraşele, comunele etc.).

În toate aceste unităţi administrativ-teritoriale statul a creat autorităţi publice, care să-l reprezinte şi să acţioneze pentru realizarea intereselor sale, dar şi ale locuitorilor respectivi. În acelaşi scop, statul a creat autorităţi şi la nivel central, care să-l reprezinte şi să asigure armonizarea tuturor intereselor.

Centralizarea în administraţia publică înseamnă, în plan organizatoric, subordonarea ierarhică a autorităţilor locale faţă de cele centrale şi numirea funcţionarilor publici din conducerea autorităţilor locale de către cele centrale, iar în plan funcţional, emiterea actului de decizie de către autorităţile centrale şi executarea lui de către cele locale.

Centralizarea asigură o funcţionare coordonată, promptă şi eficientă a serviciilor publice, determinând înlăturarea suprapunerilor de acelaşi nivel, precum şi a paralelismelor. De asemenea, exercitarea dreptului de control şi organizarea ierarhică a acestuia constituie o garanţie suplimentară pentru apărarea intereselor celor administraţi.