Curente și Tendințe ale MRU În Economia Globală

Succesul oricărei organizaţii rezultă din angajarea eficientă a resurselor umane. Sintagma potrivit căreia omul se află în centrul organizaţiei este o sintagmă foarte cunoscută şi frecvent utilizată în zilele noastre. Cu toate acestea, puţine organizaţii acordă suficientă atenţie acestui fapt, obiectivul lor fiind, mai degrabă, rentabilitatea pe termen scurt sau mediu.

Dezvoltarea economiei şi a tehnicii, transformarea rapidă a mediului social al organizaţiilor, creşterea responsabilităţii sociale şi a mobilităţii resurselor umane, schimbarea psihologiei industriale reprezintă aspecte semnificative care evidenţiază importanţa resurselor umane pentru o organizaţie.

În contextul globalizării şi mondializării pieţelor, au loc continue schimbări semnificative ale mediului de afaceri, cu influenţe asupra conducerii organizaţiilor şi determinând mutaţii în calificarea resurselor umane şi în managementul acestora. Pe de alta parte, progresul rapid al ştiinţei şi tehnicii contemporane, amplificarea cunoştinţelor în toate domeniile de activitate sunt factori de presiune pentru schimbări în organizarea structurală a firmelor şi în managementul acestora, în structura şi calitatea resurselor umane, precum şi în managementul acestor resurse.

Tendinţe în managementul resurselor umane pe plan mondial

Printre numeroasele transformări ce au afectat salariaţii din ţările dezvoltate, la sfârşitul secolului XX, se numără următoarele trei (GAZIER 2003):

În primul rând salariaţii sunt mai bine instruiţi, fie că e vorba de nivelul formării iniţiale, de experienţa acumulată sau de completările aduse de formarea continuă. Fără a putea spune cu certitudine că eficacitatea economică a acestor ţări derivă din aceste progrese, realitatea ne arată, totuşi, că întreprinderile cele mai performante au forţa de muncă cea mai bine pregătită.

A doua transformare constă în faptul că printre salariaţi se numără din ce în ce mai multe femei. În prezent, numărul tot mai mare al femeilor salariate se datorează calificării crescânde a acestora. În Franţa, de exemplu, se tinde spre adoptarea modelului scandinav unde procentul femeilor salariate este aproape egal cu cel al bărbaţilor. Totuşi, în anumite ţări femeile lucrează cu jumătate de normă sau sunt casnice, deschizându-li-se puţine perspective de salarizare şi încă şi mai puţine de promovare.

A treia transformare se referă la îmbătrânirea personalului salariat. Ea corespunde evoluţiei demografice în Europa ca şi în SUA şi Japonia şi este accentuată de creşterea duratei studiilor. Consecinţele îmbătrânirii personalului constituie principala problemă a tuturor ţărilor industrializate, afectate sau nu de şomajul în masă.

Datorită confruntării cu disponibilităţile de forţă de muncă, câmpul muncii la sfârşitul secolului XX are capacităţi de integrare limitate în ţările dezvoltate din două motive. Primul motiv constă în încetinirea ritmului de dezvoltare a economiei mondiale şi slaba creştere a productivităţii. Al doilea motiv constă în bătălia pentru câştigarea unei poziţii geopolitice avantajoase şi competitive: anumite industrii angajate într-un proces de recuperare avansează forţat (la începutul anilor ’90 uzinele europene de automobile realizează creşteri anuale ale productivităţii de peste 10%), iar alte ramuri întregi de activitate se prăbuşesc sau unele sectoare prospere altădată, se restrâng (GAZIER 2003).

Mutaţii în structura resurselor umane

Concomitent cu schimbările care au loc în economie la nivel mondial, sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific, apar mutaţii importante şi în ce priveşte structura şi calitatea resurselor umane. Este vorba de reducerea accentuată a muncii fizice în favoarea muncii intelectuale, evoluţii în structura resurselor umane, apariţia de profesii şi meserii noi etc.

Odată cu extinderea utilizării dispozitivelor automate se reducă gradul de participare a omului la executarea procesului de producţie, determinând transformarea muncitorului prelucrător în muncitor operator. Aceasta conduce la reducerea accentuată a muncii fizice în favoarea muncii intelectuale, ceea ce atrage după sine modificări în conţinutul calificării şi sporeşte necesitatea cunoştinţelor tehnice în raport cu deprinderile practice.

Resursele umane se vor constitui într-un centru de interes pentru orice firmă competitivă, iar problemele privind formarea profesională, calificarea, recalificarea, policalificarea vor constitui direcţii de cercetare şi dezvoltare a întreprinderii viitorului.

În viitor va creşte ponderea celor ce vor lucra în cercetare, dar modalităţile de implicare directă vor continua să fie diferite. Spre exemplu, în companiile japoneze, din 30.000 de angajaţi ai unei companii, toţi sunt inventivi, implicaţi în cercetare şi perfecţionare, în timp ce în companiile europene proporţia este de 2000 de angajaţi creativi la un total de 28.000 de angajaţi ai unei companii (MATHIS et all 1998).

Angajaţii în „întreprinderea viitorului” vor fi confruntaţi cu noi exigenţe. Pe lângă atribuţiile curente de la locul de muncă, fiecare angajat va fi implicat, prin forme specifice, la îmbunătăţirea randamentului propriei activităţi.

În ce priveşte firmele din România, se pot observa o serie de schimbări, într-o perioadă relativ scurtă: îmbunătăţirea procesului managerial, mutarea accentului de la cantitate la calitate, alocarea unor fonduri importante pentru cercetare ştiinţifică, în special în sectorul particular. Toate aceste schimbări contribuie la obţinerea unor produse mai competitive, la extinderea pieţelor de desfacere şi, implicit, la creşterea volumului de resurse umane angajate în procesul productiv.

Creşterea gradului de dezvoltare tehnică determină importante mutaţii în structura resurselor umane. Pe măsură ce societatea progresează, tehnica înlocuieşte tot mai mult funcţiile omului în desfăşurarea procesului de obţinere a bunurilor şi serviciilor. Mecanizarea şi automatizarea complexă au drept efect reducerea treptată a ponderii muncitorilor.

Drept urmare, în ultimii ani, cele mai rapide ritmuri de creştere a ofertei de muncă au fost înregistrate în ocupaţii profesionale precum: instalarea şi repararea aparaturii de prelucrare a datelor, programarea pe calculator, întreţinerea maşinilor de birou.

Se vor manifesta creşteri şi în următoarele categorii de personal: personalul cu atribuţii manageriale, profesii intelectuale specializate, personalul din domeniul prestărilor de servicii. De asemenea, cele mai mari creşteri ale numărului de locuri de muncă se vor înregistra în firmele mici şi mijlocii.

Concomitent cu aceste evoluţii, în structura ocupaţională vor avea loc o serie de mutaţii majore în sfera atitudinilor şi aptitudinilor, ca rezultat al transformării muncitorului prelucrător în muncitor operator. Este vorba despre deplasarea ponderii aptitudinilor de la cele senzoriale şi motrice spre aptitudinile intelectuale.

Un rol esenţial revine inovaţiei, nemaiputându-se fabrica în continuare aceleaşi produse. Firmele care nu vor reuşi să se afirme pe acest plan au toate şansele să fie sortite eşecului. Numai modificarea concepţiei manageriale, în sensul renunţării la ceea ce aparţine trecutului, poate disponibiliza resursele materiale şi financiare şi în special cele umane, pentru a lucra în direcţia progresului.

Datorită accelerării schimbărilor în toate domeniile de activitate, ca urmare a progresului tehnic, apar, la intervale tot mai scurte de timp, meserii şi profesii noi şi dispar altele vechi.