Europa între Integrare și Fragmentare

Studiu de caz:

NAŢIONAL, NAŢIONALISM ŞI INTEGRARE ÎN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE SUD-EST LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

Care sunt trăsăturile unei regiuni sau ale unei comunităţi care o fac pe aceasta distinctă? Trebuie să aibă anumite caracteristici comune, în special frontiere stabilite clar, care sunt recunoscute şi sunt recognoscibile şi în interiorul şi în afara acelei regiuni. Chiar dacă până în primele decenii ale secolului XX spaţiul denumit actual Europa Centrală şi de Sud Est cunoştea importante diferenţe care obligau la rezerve considerabile în abordarea unitară a evoluţiei regiunii, perioada comunistă a uniformizat îndeajuns mentalităţile şi practicile economice, sociale, politice şi culturale. După 1990, procesul unificării europene anulează-cel puţin la nivelul intenţiilor-distincţiile pentru a promova o tipologie de compromis, ale cărei ingrediente sunt toate variabilele din spaţiul naţionalului, compromis care să capaciteze întregul efort creator şi toate energiile proiectului.

Normele culturale stabilesc un set de presupoziţii; aceste norme nu sunt nici absolute şi nici deterministe.Este întotdeauna posibil să li te împotriveşti, dar astfel lucrurile devin mai dificile. Este mult mai greu să legitimezi nişte idei dacă acestea sunt deviante în comparaţie cu direcţiile stabilite, iar potenţialul de a restaura status-quo-ul este ridicat dacă inovaţiile contravin stilului de gândire al comunităţii. O ilustrare din Marea Britanie: au existat întotdeauna republicani, s-a acordat chiar atenţiile argumentelor lor, dar niciodată nu au fost luaţi în serios. Ideea că monarhia ar putea fi abolită depăşeşte efectiv graniţele a ceea ce gândeşte şi acceptă marea majoritate. Nu credem că exagerăm avansând constatarea că, la nivelul actual al impactului proiectului unificării politice şi economice asupra Europei Centrale şi de Sud-Est, ideea nu este departe de teoria republicană britanică.

Spaţiul vest-european a beneficiat, decenii la rând, de prosperitate şi de o anumită uniformizare în ceea ce priveşte aspectele decizionale („umbrela” militară americană şi-a spus, deseori, cuvântul) şi social-culturale (dominaţia, putem spune paradoxală, a social-democraţiei şi a sindicalismului, uneori cu influenţe marxiste). Europa Centrală şi de Sud-Est, dincolo de stările de dependenţă internă (partidul unic, structura statului totalitar) şi externă (U.R.S.S.) de până în 1989 este departe de a constitui un model sau chiar o structură plauzibilă a accepta, invulnerabil, unificarea.Am putea spune că identitatea naţională, mai precis crearea sau recrearea ei, este una dintre piedicile esenţiale.Astfel, după 1990 au apărut state ce nu au cunoscut vreodată structuri interne proprii sau, dacă ele au existat, fie s-au întâmplat foarte devreme în medievalitate, fie au durat foarte puţin: Slovacia, Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Macedonia, Estonia, Letonia, chiar Lituania şi Cehia. Diferenţele şi divergenţele de mentalitate şi de proiect politic sunt profunde, în ciuda asigurărilor birocraţilor instituţiilor centralizate de la Bruxelles.