Managementul Conflictelor

Managementul Conflictului

I. Definire şi cauze

1.1. Definiţia conflictului:

Conflictul este o formă de opoziţie centrată pe adversar, bazată pe incompatibilitatea scopurilor, intenţiilor şi valorilor părţilor oponente.

Conflictele pot fi pozitive (productive) sau negative (destructive).

În cazul în care conflictelor nu li se acordă atenţia adecvată, acestea riscă să determine situaţii de criză, indiferent de plasarea acestora în raport cu firma sau instituţia care este implicată.

Astfel, în functie de localizare, conflictele pot fi interne sau externe, iar crizele interne afectează atât activităţile firmei cât şi pe cele ale celorlalte grupuri cu care aceasta are stabilite anumite relaţii. Crizele externe au un impact mai substanţial, afectând un număr mult mai mare de grupuri şi comunităţi, situându-se fie la nivel de transmediu, fie de mediu, grup sau comunitate, efectele fiind de asemenea mult mai mari.

1.2. Cauzele conflictului

Există mai multe cauze care pot duce la apariţia unui conflict, prin urmare există mai multe feluri de desfaşurare a unui astfel de conflict. Cu toate acestea specialiştii în domeniu au cu toţii în comun punctul de vedere că putem studia două tipuri de conflicte: conflictul pe orizontală – care presupune un conflict între două persoane cu acelaşi grad de putere, răspundere, pregătire, şi conflictul pe verticală între două persone care diferă din toate punctele de vedere anterior menţionate.

Voi menţiona în cele ce urmează principalii paşi de dezvoltare ai unui conflict.

Orice conflict debuteză printr-o diferenţă de opinii între două sau mai mute părţi într-o anumită problemă. Odată cu trecerea timpului această diferenţa de opinii se accentueaza şi se ajunge ca parţile implicate în acest conflict să fie mai interesate de victoria într-un astfel de conflict decât să se concentreze asupra rezolvării situaţiei conflictuale.

Odată cu dezvoltarea conflictului, părţile beligerante încep să-şi ascundă reciproc informaţii importante şi să lanseze false informaţii, zvonuri unii despre alţii. Odată cu această etapă încep să se formeze grupuri de opinie în jurul uneia sau alteia dintre parţi, constatându-se astfel o coeziune interioara a grupului şi o antipatie, ură faţă de grupul advers. Bineînţeles că pot exista şi angajaţi care pot să nu ia partea niciunuia dintre grupuri şi atunci aceştia sunt consideraţi outsideri şi treptat ei sunt excluşi, paradoxal, de către ambele grupuri, cu toate că nu susţin pe nimeni.

În ultima fază a conflictului cei mai agresivi dintre membrii grupului sunt promovaţi printr-o convenţie tacită la funcţia de lider de opinie şi de grup, opinia lor fiind identificată cu cea a grupului. Se ajunge la formularea unor stereotipuri negative referitoare la adversari, iar în paralel se desfaşoara o intensă campanie de promovare a autoimaginii ca fiind în totalitate pozitivă.

Se ajunge astfel ca intreaga organizaţie să fie cuprinsă de respectivul conflict, care astfel impiedică desfasurarea activitaţilor in mod normal, iar cele doua grupuri nu mai iau contact decât in situaţii de strictă necesitate şi in cadru formal.

Astfel conflictul în aceasta fază ameninţa insăşi existenţa companiei, iar rezolvarea situaţiei se poate face numai prin masuri drastice (cum ar fi concedierea persoanelor cele mai recalcitrante), dar succesul operaţiunii nu este garantat, pentru că problema care a pornit razboiul a fost trecută pe un plan secudar şi au aparut altele mult mai noi.

Cu toţii reactionăm diferit la situatiile conflictuale, unii suntem nervoşi, sau ne retragem in noi sau avem tendinţa de a apela la ajutor extern, ş.a.m.d.