Managementul cunoașterii

Definitie: Managementul cunoasterii (MC) reprezinta modalitatea prin care datele, informatiile, cunoastintele sunt obtinute, organizate, folosite de catre o organizatie, implicand procese si tehnologii.

Conceptul de organizaţie bazată pe cunoaştere îşi are originile în anii 1984-1988 şi a înregistrat, de atunci, faze succesive de cristalizare. Astfel, Huber (1984) şi-a pus în mod explicit probleme legate de natura şi proiectarea organizaţiilor ”post-industriale”, sesizând necesitatea unui model organizaţional propriu noului tip de societate ce îi succede celei industriale.

Câţiva ani mai târziu, ideea de organizaţie bazată pe cunoaştere se regăseşte în cadrul a două abordări care îi explică determinismul fie pornind de la factori tehnologici, fie de la factori organizaţionali, fiecare din ele propunând şi soluţii specifice de operaţionalizare.

De pe poziţiile promotorilor tehnologiei informatice, Holsapple şi Whinston (1987) definesc organizaţia bazată pe cunoaştere drept ”o colectivitate de lucrători cu muncă de concepţie, interconectaţi printr-o infrastructură computerizată” ; autorii consideră că existenţa unei asemenea organizaţii, prevăzută cu staţii de lucru locale, centre de suport, canale de comunicaţii şi colecţii distribuite de cunoştinţe, necesită un demers explicit de proiectare şi realizare, de natura unei informatizări avansate, cu aplicaţii ale inteligenţei artificiale.

De pe poziţiile celeilalte abordări, cea managerială, Drucker (1988) tratează firma bazată pe informaţii ca reprezentând modelul organizaţional al secolului al XXI-lea şi îi preconizează principalele caracteristici : componenţa dominată de profesionişti, numărul redus al nivelurilor intermediare de conducere ierarhică, asigurarea coordonării prin mijloace de factură non-autoritară (standarde, norme, reguli de cooperare etc.).

Diversificarea viziunilor asupra problematicii examinate a condus la un pluralism terminologic constând în utilizarea paralelă de noţiuni ca ”organizaţie centrată pe memorie” (Le Moigne, 1990, p.94), ”firmă intelectual-intensivă” (Nurmi, 1998), ”organizaţie inteligentă” (Hendriks, 1998).

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a marcat producerea convergenţei între perspectiva tehnologică şi cea managerială, prin cuplare între necesităţile organizaţiilor şi facilităţile soluţiilor de asistare informatică (Scott, 1998). După 1995 apar primele rezultate semnificative în crearea şi funcţionarea de organizaţii bazate pe cunoaştere.

Acestor dezvoltări le corespunde, în plan meta-teoretic, noua paradigmă constructivistă a organizaţiei bazate pe cunoaştere, recunoscută ca alternativă viabilă la paradigma pozitivistă tradiţională a organizaţiei bazate pe control şi autoritate (Le Moigne, 1993).

In viziunea DocProcess, capitalul intelectual este unul dintre cele mai de pret bunuri pe care il detine o companie. De modul in care acest capital este utilizat, depinde in mare masura succesul pe care compania il poate avea pe piata, precum si obtinerea avantajului competitiv.

Organizaţiile bazate pe cunoaştere sunt actorii colectivi inteligenţi ai societăţii informaţionale şi au un rol determinant în afirmarea acesteia ca societate a cunoaşterii; aparţinând realităţii contemporane atât în calitatea lor de mediu de activitate profesională şi managerială, cât şi în cea de obiect de cercetare ştiinţifică şi de proiect strategic, ele marchează convergenţa între două fenomene definitorii pentru natura umană - cel al cunoaşterii şi cel al organizării - într-o construcţie socială emblematică pentru ideile de competenţă colectivă, acţiune inteligentă şi performanţă durabilă.

Întemeierea pe cunoaştere înseamnă, pentru organizaţii, atingerea stadiului deplinei maturităţi, concordant cu esenţa societăţii informaţionale căreia îi aparţin. În funcţionarea unor asemenea organizaţii, determinante sunt procesele desemnate generic prin sintagma celor ”3 I”, respectiv inovare (crearea de cunoştinţe noi), învăţare (asimilarea de cunoştinţe noi) şi interactivitate partenerială referitoare la cunoaştere.

Managementul cunoaşterii a devenit, în ultimii ani, extrem de interesant pentru cei care se ocupă de strategiile de afaceri, oferind posibilitatea obţinerii unor avantaje competitive şi a creşterii substanţiale a eficienţei organizaţionale, pe termen lung. Construirea unei strategii a cunoaşterii adecvată realităţilor economice permite firmelor nu numai supravieţuirea, dar şi dezvoltarea viitoare. Alianţele strategice determinate de cunoaştere, influenţate de caracteristicile pieţelor şi ale firmelor, a cunoaşterii ce face obiectul alianţei şi nu în ultimul rând a aranjamentelor contractuale, sunt din ce în ce mai prezente în economia contemporană.

Managementul cunoaşterii este un subiect actual, provocarea pentru manageri

referindu-se la posibilitatea gestionării cunoaşterii ca pe oricare altă resursă disponibilă în

cadrul unei firme. Această recunoaştere a cunoaşterii ca resursă a unei firmei a suscitat un viu

interes în ultimii ani, evoluţia spre o economie bazată pe cunoaştere accentuând importanţa

procesului de creare a cunoaşterii în cadrul companiilor.

Managementul cunoaşterii consta in:

-actiuni avand ca scop cea mai buna utilizare a cunoasterii disponibile in interiorul unei organizatii;

-actiuni de creare/generare a unei noi cunoasteri ;

-cresterea gradului de intelegere si constientizare;

-captarea, organizarea, stocarea cunoasterii la nivelul individual, de grup si de organizatie;

-transferul cunoasterii catre alte persoane sau alte organizatii

Cunoastere explicita si cunoastere tacita.

Definitii: cunoasterea explicita = cunoasterea care poate exprimata prin propozitii sau prin numere/simboluri si poate fi transmisa prin documente.

cunoasterea tacita = cunoastere care nu poate fi transmisa decat cu mari dificultati prin intermediul unor documente.

Cunoasterea tacita este ‘incapsulata’ in creierul uman, necesita un contact personal extensiv in vederea transferului si nu poate fi exprimata usor prin cuvinte, metafore, imagini. De regula cunoasterea tacita poate fi transferata doar prin comunitatea de practica, metoda mentor-discipol, tandemul expert-nou angajat,

metoda succesorului.

Adevăratul schimb de cunoaştere trebuie să înceapă în interiorul organizaţiei cu sisteme care să reflecte nevoile organizaţionale.

În general, o strategie de afaceri urmăreşte:

-creşterea cotei de piaţă, care va determina nevoia de inovare a produselor oferite,

-eficienţa operaţională, care va duce la utilizarea în comun a cunoaşterii din interiorul unei organizaţii şi la conceperea şi implementarea unui management al cunoaşterii pentru a utiliza în mod echilibrat cunoaşterea, pentru a evita costurile dublării unor invenţii,

-cunoaşterea clienţilor care va determina transformări în interiorul organizaţiei şi inovaţii.

Cum se realizează alocarea resurselor de timp şi cunoaştere când se realizează o

investiţie importantă? Cum decide conducerea unei companii prioritatea schimbărilor care

trebuie făcute în acest sens?

De obicei, strategia cunoaşterii urmează strategia de afaceri iar tehnologia le urmează

pe amândouă. Investiţiile tehnologice pot fi planificate ca parte a strategiei, dar există anumite

procese care ţin de schimbările în cultura şi practicile companiei.