Managementul Teritoriului în Dezvoltarea Regională

DEZVOLTAREA REGIONALĂ

Dezvoltarea regională este un concept nou care semnifică nu doar impulsionarea şi diversificarea activităţilor economice, stimularea investiţiilor în sectorul privat, contribuţia la reducerea şomajului şi îmbunătăţirea nivelului de trai, ci un întreg mediu de susţinere şi adaptare a acţiunilor durabile care converg cu domeniile de competenţă ale regiunii.Privitor la natura dezvoltării regionale există două răspunsuri:

- răspunsul clasic al dezvoltării funcționale;

- răspunsul critic al dezvoltării teritoriale;

Cât despre inegalitatea dezvoltării în spaţiu, se propun trei răspunsuri:

- convergență;

- independență;

- divergență.

Natura procesului de dezvoltare regională

În teoria economică reglatorul natural este piaţa. Schimbul, libera acţiune a agenţilor independenţi trebuie să definească ansamblul parametrilor vieţii economice. În termeni spaţiali, se ajunge la o logică a specializării spaţiilor şi a integrării interspaţiale. Aceasta este esenţa teoriei comerţului internaţional - prin specializarea fiecărui decupaj de spaţiu în activităţile pentru care el este mai bine dotat să poată atinge optimul. Acest optim este obţinut spontan şi permite, în dinamică, dezvoltarea cea mai rapidă. Într-o asemenea concepţie, spaţiul nu există ca atare, el nu este decât o constrângere de cost care poate limita sau diferenţia acest proces de integrare sau îi poate da o formă particulară. Acest gen de dezvoltare este de natură funcţională. Ea va fi pusă în practică de agenţii maximizatori, care îşi vor utiliza atuurile (economii de scară) pentru a maximiza eficienţa combinaţiilor. Insuficienţa acestui model funcţional clasic a generat propunerea unui model de dezvoltare teritorială. Unii autori văd geneza acestei noi paradigme de dezvoltare în revoluţia culturală din China, rapoartele Clubului de la Roma, existenţa noţiunii de nevoi fundamentale în teoria economică, apariţia unor sintagme noi, cum ar fi dezvoltare agropolitană, codezvoltare, gândire ecologică etc.

Ruptura cu logica fundamentală a organizării vieţii economice înseamnă de fapt revenirea la o viziune teritorială, şi anume numai în cadru local, prin punerea în valoare a resurselor locale şi cu participarea populaţiei, dezvoltarea va putea să răspundă în mod real nevoilor populaţiei.

Sursele inegalității teritoriale:

a) Independența evoluțiilor spațiale

Se spune frecvent că fiecare spaţiu, fiecare regiune, fiecare naţiune urmează o evoluţie autonomă. Dezvoltarea este rezultatul anumitor comportamente, al anumitor propensiuni, fiecare spaţiu fiind responsabil pentru nivelul său de dezvoltare.

Acest discurs este totuşi rar în materie de dezvoltare regională, din raţiuni evidente: integrarea avansată care uneşte regiunile unei ţări. Consideraţii sociale şi politice simple arată că nu ne putem limita la o alipire artificială, spate în spate, a regiunilor, cerându-le doar să facă eforturi.

b) Dezvoltarea regională pe etape

Ideea de dezvoltare regional, sprijinită pe parcurgerea unor etape a constituit punctul de plecare al reflecţiei. Fără îndoială, explicaţia cea mai simplă a disparităţilor regionale este de tip diacronic: regiunile parcurg o serie de etape, dar nu demarează toate în acelaşi timp. în fapt, este vorba de un dublu proces, de divergenţă urmată de convergenţă (Friedman & Richardson, 1973). Richardson imaginează trei ipostaze simetrice:

- dezvoltarea naţională este mai întâi polarizată, apoi integrată;

- în interiorul fiecărei regiuni, dezvoltarea este mai întâi concentrată într-un număr mic de centre înainte de a se difuza (integrarea interregională nu pune în relaţie la început decât centrele din regiuni diferite);

- în interiorul unităţilor urbane descentralizarea progresivă se realizează în beneficiul periferiilor.

Împărtăşind părerea lui Richardson, prima ipoteza se verifică din mai multe raţiuni. La începutul procesului de dezvoltare investiţia este concentrată într-un singur centru, care beneficiază de efecte cumulative numeroase (economii de scară ale unităţilor de producţie, economii de aglomeraţie, efecte de polarizare, crearea unui dualism între centrul bogat şi regiunile periferice înapoiate, concentrarea populaţiei, dezvoltarea concentrată a aparatului educativ). Concentrarea urbană favorizează dinamismul, spiritul de risc şi de întreprindere, inovaţia. Simetric, apar însă şi efectele de îmbătrânire a centrului, îmbătrânirea întreprinderilor, poluarea, degradarea spiritului de întreprindere.

Componentele cantitative și calitative ale dezvoltării regionale

Dezvoltarea instituţională este, în mod esenţial, mijlocul prin care instituţiile devin apte să mobilizeze de o manieră eficace resursele umane şi financiare disponibile. Acest concept a fost asimilat unor noţiuni foarte diferite - întărirea instituţiilor, gestiunea sectorului public, administrarea dezvoltării etc. Contează prea puţin cuvintele utilizate. Chestiunea esenţială este de a şti cum să mobilizezi eficient resursele unei ţări. Acest obiectiv este în miezul dezvoltării şi a devenit o prioritate în raport cu criza mondială. Interesul pentru dezvoltarea instituţională nu este nou. El a reprezentat o parte importantă a strategiilor de dezvoltare,mai ales pentru agenţiile şi fundaţiile specializate. Sunt cunoscute exemplele fundaţiilor Rockefeller şi Ford, care au pus în mişcare în anii '50-'60 programe de susţinere a instituţiilor de administraţie şi gestiune, iar Agenţia Americană de Dezvoltare Internaţională, s-a interesat de întărirea instituţională în anii '60-70.

Dezvoltarea instituţională înseamnă în fapt capacitatea unei instituţii de a folosi eficient resursele umane şi financiare disponibile. O asemenea mobilizare a resurselor poate fi pusă în operă din interior, prin gestionarii instituţiei însăşi, sau stimulată din exterior de către guvern sau agenţii județeni de dezvoltare.

Conceptul de instituţie, în sens larg, include deopotrivă entităţi de la nivel local sau naţional, unităţi de gestiune (de proiect, întreprinderi para-publice, agenţii executive la nivel central etc.). O instituţie poate aparţine sectorului productiv, public sau privat, dar poate releva şi funcţii publice administrative ale guvernului, în sensul cel mai larg.

Dezvoltarea instituţională, ca şi analiza instituţională în general, priveşte sistemele de gestiune, schimbările instituţionale, planificarea, politicile de resurse umane, formarea, gestiunea financiară şi programarea, procesele bugetare, contabilitatea, auditul, întreţinerea etc.

Eficacitatea instituţională priveşte localizarea activităţilor şi tehnologiilor unei instituţii. Evaluarea eficacităţii şi comparaţiile între ţări, sectoare şi tehnologii ridică numeroase probleme de metodologie. în ce măsură sunt posibile comparaţiile? În acest sens pot fi concepute câteva clasificări. Mai întâi este important de a se păstra distincţia între eficacitate şi eficienţă. Conceptul de eficacitate este mai larg şi înglobează capacitatea de a pune în practică obiective operaţionale adecvate. În această perspectivă, criteriul de eficacitate se referă la capacitatea unei organizaţii de a se conforma propriilor exigenţe. Dar eficacitatea se poate măsura şi în raport cu exigenţele externe ale instituţiei.

Dezvoltarea economică este rezultatul unei politici definite pe plan naţional, care constă în adoptarea unor măsuri macroeconomice dar şi structurale care să favorizeze eficacitatea pieţei, dar şi îmbunătăţirea generală a nivelului de viaţă. Traducerea acestei politici la scară regională sau locală va fi mult mai productivă dacă autorităţile locale iau iniţiative complementare. Această complementaritate între politicile macroeconomice, structurale şi teritoriale este importantă din mai multe raţiuni:

- deplina reuşită a reformelor economice şi structurale depinde de stimularea inovaţiei şi a antreprenoriatului local şi regional;

- politicile naţionale se sprijină pe dinamismul colectivităţilor locale, unde întreprinderile, puterile publice şi societatea civilă pot să se asocieze după modalităţi noi de parteneriat şi să urmărească o strategie adaptată la situaţia lor;

- colectivităţile teritoriale dinamice pot să întărească coeziunea socială sprijinind, de exemplu, reinserţia şomerilor şi lansând noi forme de participare democratică la dezvoltarea economică durabilă a spaţiului urmărit.