Modalități de gestionare a serviciilor publice

1. Generalităţi privind gestionarea serviciilor publice

Există mai multe moduri de a gestiona un serviciu public, fie de către o persoană publică (stat, comunităţi locale, instituţii), fie de către o persoană privată (fizică sau juridică).

Persoana publică poate gestiona un serviciu fie în regie proprie, fie printr-o instituţie specializată.

Persoanele private pot gestiona un serviciu public în mai multe moduri:

- în baza unui contract administrativ;

- în temeiul unui contract de locaţie;

- prin împuternicirea dată de autoritatea administraţiei publice locale sau mai bine spus prin delegare;

- prin concesionare (trebuie făcută distincţia faţă de arendarea recunoscută în legislaţia altor state, dar interzisă în România).

În afara unor dipoziţii contrare, autorităţile administraţiei publice locale acţionează atât în beneficiul statului cât şi al colectivităţilor locale şi au posibilitatea de a alege una din aceste forme de gestiune.

2. Concesionarea serviciilor publice

În opinia lui Pierre Delvolve, prin concesiune se înţelege “ o convenţie prin care o persoană publică însărcinează cu prestarea unui serviciu public o întreprindere privată car asigură finanţarea lucrărilor, exploatarea lor şi care este remunerată din redevenţele percepute de usageri”.

După alt autor francez, Gilles Lebreton, concesiunea serviciului public este “actul

administrativ prin care o persoană publică numită concedent încredinţează unei persoane private, numită concesionar, gestiunea serviciului public pe riscul său, recunoscîndu-i dreptul de a percepe redevenţa de la beneficiarii serviciului.

În doctrina românească actuală, Antonie Iorgovan arată că “prin contractul de concesiune o parte – cedentul – transmite altei părţi – concesionarul – spre administrare rentabilă, pe un termen determinat, în schimbul unei redevenţe, o activitate economică, un serviciu public, o subunitate productivă sau un teren proprietate de stat”.

Regimul concesionării clasice rezultă din concilierea între cele două elemente fundamentale, şi aparent opuse, ale sistemului; pe de o parte, un serviciu public subordonat imperativelor interesului general; pe de altă parte, un particular care nu acceptă să-l gestioneze decât prin prisma interesului personal.

Obiectul concesiunii poate fi diferit. Chiar în art. 25 din Legea nr. 15/1990 se enumeră care poate fi aceasta:

- o activitate economică;

- serviciile publice;

- unităţi de producţie aparţinând regiilor autonome;

- terenurile proprietate de stat.

Practic, prin contractul de concesionare se realizează o fuziune între serviciul public şi lucrarea publică executată din moment ce concesionarul preia serviciul public ce beneficiază de lucrarea respectivă sau, invers, persoana privată care gestionează un serviciu public va face lucrările necesare şi le va exploata în continuare.

În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil concesiunilor de servicii publice, trebuie precizat că acesta este diferit în funcţie de natura lor:

-pentru regiile autonome care gestionează servicii publice de interes naţional sau local sunt aplicabile normele dreptului public (administrativ);

- pentru societăţile comerciale care desfăşoară activităţi industriale/comerciale pentru satisfacerea interesului general, dar obţin profituri prin vânzarea de furnituri sau servicii către usageri, se aplică un regim mixt de drept public/privat;

- pentru serviciile publice concesionate de regiile autonome unor persoane private şi care, deci, nu realizează un interes general, este aplicabil regimul juridic civil.

Având în vedere natura juridică a contractului de concesiune care se aplică totdeauna asupra unui bun/serviciu public rezultă că nu poate fi concedent decât o persoană publică (statul, colectivităţile locale, alte instituţii publice). Ca atare, poate fi concedent:

- o regie autonomă, în cazul în care transmite folosinţa asupra unor unităţi productive sau

activităţi economice ori servicii;

- autorităţile administrative publice, centrale şi locale, în cazul concesionării terenurilor din

patrimoniul lor sau al unităţilor de producţie pe care le-a avut în administrare directă.

Concesiunea se bazează pe un contract încheiat între autoritatea cedentă şi particularul pe

care l-a ales în mod liber, cu respectarea, însă, a prevederilor legii. Contractul se compune din două documente distincte:

- o convenţie, care consemnează acordul părţilor;

- un caiet de sarcini în care sunt înscrise detaliat drepturile şi obligaţiile lor şi, în special,

regulile de organizare şi funcţionare ale serviciului.

Autorităţile administraţiei publice locale în calitatea lor de concedente în contractele de concesiune au următoarele obligaţii:

- stabilirea, urmărirea şi încasarea preţului stabilit;

- obligaţia de a plăti concesionarului o indemnizaţie;

- dreptul concedentului de a controla pe concesionar;

- dreptul concedentului de a modifica unilateral clauzele contractule;

- obligaţia concedentului de a despăgubi pe concesionar în cazurile în care se constată că

cheltuielile efectuate pentru prestarea serviciului public au depăşit încasările.

Concesionarul are urmǎtoarele obligaţii:

- trebuie să asigure continuitatea serviciului;

- obligaţia de respecta egalitatea beneficiarilor;

- puterea administraţiei de a modifica regimul oricărui serviciu;

- concesionarul este determinat să se supună.controalelor stricte, tehnice şi financiare pe care le exercită administraţia;

- obligaţia de a-şi executa personal obligaţiile contractuale;

- obligaţia de a exploata bunurile/serviciile în condiţii de eficienţă;

- obligaţia de a realiza investiţiile specificate prin caietul de sarcini, a programului de

retehnologizare, a celorlalte condiţii tehnico-economice;

- o serie de obligaţii referitoare la respectarea normelor legale din sfera protecţiei mediului, încadrării şi concedierii personalului, pazei etc.

Concesiunea poate înceta din mai multe motive:

- expirarea perioadei pentru care a fost instituită; ea poate fi însă reînnoită;

- prin rezilierea contractului de către autorităţile publice în cazurile în care concesionarul

nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale;