Organizarea unei Organizații

„Daţi-mi un punct de sprijin şi voi pune universul în mişcare” – Arhimede

„Dacă vrei un an de belşug, cultivă orez. Dacă vrei zece ani de belşug, cultivă o livadă. Dacă vrei o sută de ani de prosperitate, cultivă oameni” – proverb chinezesc

„Organizaţiile care vor genera rezultate excepţionale în domeniul în care activează vor fi cele capabile să înveţe mai repede decât concurenţa, acesta reprezentând de fapt singurul avantaj competitiv real” – Peter Senge

Am abordat acest subiect plecând de la lucrarea ce-i aparţine lui Peter Senge, respectiv „The Fifth Discipline”. Acesta porneşte de la premiza că, pentru a ajunge la performanţe organizaţionale excepţionale, este necesară valorificarea întregului potenţial de a învaţa, teritoriul circumscris acestuia pornind de la nivelul individual şi ajungând la structurile suprapersonale ale organizaţiei.

Scott W. Richard punctează în lucrarea „Instituţii şi organizaţii” faptul că „de-a lungul istoriei ştiinţelor sociale a existat mereu o tensiune între teoreticienii care evidenţiau constrângerile structurale şi culturale exercitate asupra acţiunii şi cei care subliniau capacitatea actorilor individuali de a determina o modificare în cursul evenimentelor”.

I. CONTEXTUL INTERNAŢIONAL

Pentru început îl voi cita pe sociologul Marian Preda, cel care defineşte organizaţia ca „o formă raţională, instituţionalizată, de interacţiune a unui grup de persoane, justificată de interesul (sau pretextul) atingerii unui scop.”

Întemeierea pe cunoaştere a activităţii organizaţiilor şi a actorilor din cadrul lor face ca, în domeniile asociate acestei evoluţii – managementul cunoaşterii, învăţarea organizaţională, sistemele inteligente – delimitarea dintre latura teoretică şi cea aplicativă să rămînă pur convenţională. O serie de companii, nu neapărat de mari dimensiuni, plasate în spaţii economice şi culturale dintre cele mai diferite, au transformat activitatea lor curentă în mediu de cercetare, dar şi de învăţare, după cum sugerează noile concepte de „centru de cunoaştere” – „knowledge center” sau „universitate de firmă” – „corporate university”. La nivelul Uniunii Europene, majoritatea iniţiativelor relevante sunt subsumate deviziei „Europa inovaţiei”, adresată prioritar tandemului universităţi-firme.

II. COMPONENTE ŞI RELAŢII ÎN CADRUL ORGANIZAŢIILOR

Fiecare organizaţie cuprinde două tipuri de structuri: o structură fizică şi una socială. Dacă structura fizică se referă la elementele fizice ale unei organizaţii (clădirile şi localizarea geografică, echipament, decor), ”structura socială se referă la relaţiile existente între elementele sociale ale unei organizaţii, respectiv membrii organizaţiei, poziţiile şi unităţile organizaţionale cărora aceştia le aparţin.” Sociologii sunt de părere că spaţiul fizic şi spaţiul social se influenţează reciproc în cadrul organizaţiilor, generând anumite forme de comunicare simbolică şi modele distincte de comportament organizaţional. La rândul său, structura socială a unei organizaţii poate fi analizată raportându-ne la două componente disincte, dar strâns relaţionate: structura normativă (raportabilă la valori, norme şi aşteptările de rol) şi structura comportamentală (referitoare la comportamentul real, la acele activităţi şi interacţiuni între participanţi).