Problematica Învățării

I. PROBLEMATICA ÎNVĂŢĂRII ŞI INSTRUIRII

1.1. Învăţarea –concept, caracteristici, tipuri

Învăţarea, acumularea de experienţă (nouă) socială şi individuală (conform U. Şchiopu şi U. Verza, 1997), formarea de structuri psihice, reprezintă una dintre formele fundamentale de activitate umană care, alături de modificările adaptative, asigură supravieţuirea sistemelor vii.

M. Epuran (1976), consideră că învăţarea este un fenomen psiho-comportamental, de ameliorare a adaptării individului la situaţiile vieţii.

Se poate spune că toate structurile de care dispune un sistem viu la un moment dat (cunoştinţe, instrumente de operare, algoritmi etc.) şi care nu sunt înnăscute reprezintă rezultatul învăţării. Încă de la naştere, fiinţa umană este capabilă să înveţe. Ca sistem cibernetic de natură energetic-informaţională, omul este “programat” din momentul naşterii pentru astfel de procesări ale informaţiei. Astfel, mecanismele de învăţare, ca şi cele adaptative, se bazează pe achiziţie de informaţie şi energie, pe reglajele cu reacţie negativă, pozitivă, corective şi prospective (P. Constantinescu, 1986), fiind baza structurilor psihice. Din acest punct de vedere învăţarea reprezintă organizarea internă pe criterii genetice şi particular personale a experienţei individuale, în vederea unei adaptări superioare la mediu (Şt. Tudos, 2000).

Perfecţionarea mecanismelor învăţării se face în paralel cu creşterea capacităţii de selectare a informaţiei esenţiale şi îmbunătăţirea reglajelor adaptative. Specific uman este faptul că învăţarea poartă pecetea culturii. Tranziţia de la palierul biologic la cel cultural, ce defineşte omul, (operarea cu concepte, mecanismele anticipative şi prospective, reglarea acţiunii pe baza programului mental etc), presupune realizarea triadei “concept – obiect – semn” şi apariţia limbajului. Faptul că, la om, învăţarea este mediată verbal, determină accesul subiectului la tezaurul cultural al umanităţii. Specific uman este, de asemenea, prezenţa intenţiei, a scopului şi anticiparea rezultatului (ceea ce înseamnă organizare logică, sistematizare, integrare).

Învăţarea, ca activitate fundamentală umană, este controlată de societate, are o suprastructură adecvată şi este orientată “în direcţia asimilării sistemelor de cunoştinţe şi de deprinderi elaborate social-istoric şi de utilitate pe acest plan, în vederea formării, dezvoltării şi consolidării structurilor psihice particulare (cognitive, afective, motivaţionale, volitive ale personalităţii angajate social)” 1.

Tipuri de învăţare

În literatura de specialitate se întâlnesc o serie de clasificări ale formelor învăţării. Astfel, Morgan, distinge două tipuri fundamentale de învăţare:

- învăţarea perceptivă;

- învăţarea răspunsului.

Aceasta din urmă se subîmparte, la rândul ei, în învăţarea unui singur răspuns (condiţionarea clasică operantă sau aversivă) şi învăţarea mai multor răspunsuri.

Melton face următoarea clasificare: 1) condiţionarea; 2) învăţarea motrică; 3) învăţarea discriminatorie; 4) învăţarea verbală; 5) rezolvarea de probleme; 6) învăţarea conceptelor.

Cea mai frecvent utilizată este clasificarea lui Montpellier, care distinge:

a) procesul condiţionării- ilustrat prin schema clasică a reflexelor condiţionate, de formare a unor reacţii prin asocierea cu diferiţi stimuli, reacţii dobândite în cursul vieţii, între care o însemnătate deosebită o au reacţiile de preparaţie anticipativă;

b) învăţarea perceptivă- se exprimă în modificările sistematice ale reacţiilor perceptive, constând din modificări structurale, cum ar fi reducerea pragului sensibilităţii, perceperea detaliilor, recunoaşterea sau identificarea structurilor în condiţii de percepere dificile, reducerea iluziilor perceptive;

c) învăţarea senzori-motrică (perceptiv-motrică) constă din modificare comportamentului ca adaptare a unei forme de răspuns performant le condiţii perceptive noi, implicând fie formarea de noi coordonări senzori-motrice, fie creşterea preciziei sau fineţei coordonării răspunsului preexistent;

d) învăţarea motrică- se caracterizează prin aceea că reacţiile de răspuns sunt legate de componentele senzoriale de origine chinestezică sau proprioceptivă. Montpellier arată că învăţarea motrică nu este radical deosebită de cea senzori-motrică. Această observaţie, cât şi faptul că în sport acţiunile sunt conduse nu numai pe baza informaţiei senzorial-perceptive, de natură extero sau proprioceptivă, ci mai ales pe baza prelucrării inteligente a informaţiei, l-au determinat pe Cratty să denumească acest tip de învăţare, învăţare cognitiv-motrică.

e) învăţarea verbală- constă în principal în învăţarea limbajului, a semnificaţiei cuvintelor şi a utilizării acestora în cadrul comunicării cu semenii.

f) învăţarea inteligentă constă în descoperirea unui concept sau principiu, a unei forme sau structuri mai mult sau mai puţin abstracte, în condiţii de prezentare variată şi deosebită. Această învăţare a primit denumirea de învăţare prin descoperire, la baza ei stând calităţile gândirii creatoare: originalitatea, flexibilitatea, independenţa (M. Epuran, V. Horghidan. “Psihologia educaţiei fizice”. Bucureşti, ANEFS, 1994).

Învăţare spontană şi instruire

Se pot distinge următoarele forme ale învăţării (după Neculau, A. Cozma T. (coord), Psihopedagogie, 1994):

- învăţarea spontană, neorganizată, neintenţionată, care se petrece în familie, în grupurile de joacă sau în timpul exercitării unei profesiuni; aceasta, deseori este o învăţare socială, ce are loc în condiţiile interacţiunilor sociale, ale vieţii sociale, în sens larg (sub influenţa familiei, mass-mediei, în procesul muncii etc).

- învăţarea sistematică- ce se realizează într-un cadru organizat, în special în şcoli, în cadrul diferitelor stagii de instruire, de calificare. Nucleul principal al învăţării sistematice este învăţarea şcolară, cuprinzând procesul de educare al copiilor şi tinerilor care are loc în şcoli şi institute. În cadrul acestui tip de învăţare, accentul cade pe formarea intelectuală, definită ca însuşirea de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, precum şi formarea de numeroase şi variate capacităţi necesare adaptării la mediul natural şi social.