Obiective și Direcții de Acțiune pentru Creșterea Gradului de Protecție a Consumatorilor

Protecţia consumatorului este o componentă a protecţiei sociale, iar în realizarea ei statul are rolul esenţial, prin crearea unui cadru instituţional şi a unui cadru legislativ în acest sens

Privitor la cadrul instituţional, componenta cea mai importantă este Autoritatea Naţională pentru Protecţia consumatorilor (ANPC). Acesta are rolul de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale consumatorilor, de a coordona strategia şi politica Guvernului în domeniu, de a informa şi educa consumatorii cu privire la drepturile pe care le au.

Alte instituţii abilitate să implementeze măsurile legislative şi politice în domeniul protecţiei consumatorilor sunt: Ministerul Integrării Europene, Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei, Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Protecţiei Mediului, Agenţia Naţională Sanitar-Veterinară, Agenţia Naţională pentru Inteprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie, Consiliul Naţional al Audiovizualului. Alături de acestea, există organizaţii nonguvernamentale şi organisme mixte care au şi ele rolul lor în realizarea protecţiei consumatorilor.

2. Istoric ANPC

O conturare a drepturilor consumatorilor a început să se întrevadă în secolul al XVIII-lea dar, acţiunile sociale şi eforturile legislative în vederea protejării intereselor consumatorilor, se impun, în mod categoric, doar în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Astfel, un rol decisiv în acest domeniu l-a avut preşedintele SUA, John F. Kennedy, care, la 15 martie 1962, în discursul ţinut „Asupra protecţiei intereselor consumatorului” a enunţat cele patru drepturi fundamentale ale acestuia, respectiv, dreptul la siguranţă, dreptul la informare, dreptul de a alege şi dreptul de a fi auzit

Începând cu anii 1960-1970, în diverse state europene, Suedia, Danemarca, Marea

Britanie, Germania, Belgia, Franţa, Ţările de Jos, au fost promulgate legi care vizau protecţia consumatorilor.

În România, o legislaţie care să reglementeze acest domeniu, o regăsim după anul 1990, adoptarea Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, reprezentând primul act care a statuat, în ţara noastră, drepturile consumatorilor.

Începuturile protecţiei consumatorilor în România stau sub semnul căutărilor celor mai bune căi de a adopta principiile ce stau la baza relaţiei consumator - operator economic (pe atunci, agent economic) şi de a le adapta regimului de viaţă românesc. Perioada de pionierat în acest domeniu, pentru ţara noastră, coincide cu momentele în care ţări ca Franţa, Marea Britanie, Germania îşi alcătuiau deja un sistem structurat, bazat pe legi care statuau drepturile consumatorilor.

La crearea sa, Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor nu avea autonomie, ci era parte integrantă a organismului ce se numea, pe atunci, Comisia Naţională pentru Standarde, Metrologie şi Calitate.

1992 este anul în care Comisia se reorganizează în organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, respectiv Institutul Român de Standardizare, Biroul Român de Metrologie Legală şi Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor.

Ordonanţa nr. 18/1992 reprezintă actul de naştere al instituţiei care actionează pentru realizarea strategiei politicii şi obiectivelor guvernamentale în domeniul protecţiei vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor, precum şi al intereselor legitime ale acestora.

În acea perioadă, activităţile de bază ale Oficiului erau supravegherea pieţei şi cea de rezolvare a reclamaţiilor venite de la consumatori. După adoptarea Hotărârii de Guvern nr. 482/1992 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului pentru protecţia consumatorilor (OPC), s-a pus în discuţie, pentru prima dată, necesitatea de a sprijini asociaţiile pentru protecţia consumatorilor şi de a participa împreună cu acestea la informarea şi educarea consumatorilor.