Stilul de învățat

Cei mai mulţi specialişti în probleme de psihologia învăţării sunt de acord că, în accepţiunea ei cea mai largă, învăţarea reprezintă dobândirea de către individ a unor noi forme de comportament, ca urmare a repetării situaţiilor sau a exersării. Deci, învăţarea este procesul prin care se alcătuieşte, se schimbă, evoluează programarea comportamentală a organismelor în decursul dezvoltării individuale; învăţarea este aceea care permite ca, pe o anumită bază ereditară, să se constituie noi mecanisme de adaptare ale individului, de a dobândi noi informaţii şi operaţii, de a stabili noi tipuri de interacţiune cu ambianţă.

În calitate de elemente factice, metodele de invatare sunt cosubstanţiale strategiilor. Ca demersuri teoretico-acţionale, ele desemnează anumite modalităţi de execuţie a operaţiilor implicate în realizarea sarcinilor de predare-învăţare. Calitatea actului educativ depinde şi de metodele folosite, dezvoltarea personalităţii studentului fiind condiţionată nu numai de conţinuturile vehiculate, ci şi de maniera în care acestea îi sunt aduse la cunoştinţă.

Ca modalităţi de acţiune, unele metode îl solicită mai mult pe cadrul didactic (prelegerea, expunerea), altele mai mult pe student (exerciţiul, lectura individuală sau colectivă), iar altele presupun acţiuni didactice care antrenează deopotrivă cadrul didactic şi studenţii (problematizarea, abordarea euristică). Însuşirea operaţională şi funcţională a cunoştinţelor nu se realizează adecvat print-o receptare pasivă, ci numai în condiţiile stării active. Verbalismul excesiv, steril şi ineficient, ignoră unul din principiile de bază ale didacticii moderne: învăţarea prin acţiune. Datorită noilor obiective ale educaţiei este necesară o reconsiderare a metodologiei didactice, cu opţiunea clară pentru predominanţa metodelor activ-participative. Elevii sunt antrenaţi în efectuarea unor studii, cercetări, analize, comparaţii, creaţii etc., care solicită un efort voluntar personal.

Proiectarea şi realizarea metodelor de predare-învăţare în învăţământul preuniversitar conţine unele specificităţi, în raport cu alte niveluri ale instruirii şi educaţiei. Este vorba, în primul rând, de rolul mare pe care îl are spiritul de cercetare ştiinţifică, creativitatea teoretică şi practică. La acestea adăugăm creşterea gradului de complexitate a metodelor prin derivarea unor noi procedee sau a transferului acestora de la o metodă la alta, precum şi dezvoltarea metodelor "acţionale" care vizează formarea unor capacităţi psihomotorii, fizice, a deprinderilor de muncă productivă a studenţilor. Astfel de specialităţi îşi pun amprenta şi asupra tabloului general al metodelor de predare-învăţare în învăţământul superior, acestea apropiindu-se de cele folosite în educaţia adulţilor.

Un cadru didactic eficient trebuie să îşi modeleze modul de predare astfel încât să îmbine fidelitatea faţă de studenţi şi cea faţă de disciplinele predate, faţă de cunoaştere şi faţă de formarea deprinderilor, precum şi faţă de funcţiile elementare şi superioare. Predarea este o structură generativă de învăţare.

Introducerea noilor tehnologii în sistemul de învăţământ presupune o pregătire psihopedagogică specială a cadrului didactic, care se va afla în diverse ipostaze: de formator, profesor, tehnician, consilier, manager. Însă, integrarea acestora nu trebuie să devină un scop în sine, ci un mijloc de creştere a calităţii predării şi învăţării şi a randamentului şcolar.