Psihologia Religiilor

Domeniul spiritual, religios, este un domeniu unde, pana nu demult, predomina principiul "crede si nu cerceta". Intr-adevar, nu poti sa cercetezi ceva in mod riguros fara a dispune de probe palpabile. C.G.J. comenteaza astfel: "omul este incapabil sa defineasca o fiinta "divina"; atunci cand cu toate limitarile noastre intelectuale numim "divin " ceva, noi i-am dat pur si simplu un nume care se poate baza pe o credinta, dar niciodata pe o proba reala" (3).

C.G.J s-a declarat un empirist, un om care pune sub securea experientei stiintifice reflectiile din domeniul psihologic. Sub aceasta consideratie el s-a dedicat studiului fenomenelor, al experientelor religioase individuale, care, in cea mai mare parte, au un continut independent de dogmatica si conditionarile confesiunii din care face parte individul. El recunoaste ca "psihologul nu are voie sa ia in considerare pretentia fiecarei credinte de a fi unicul si eternul adevar" (1). Conditiile in care studiaza problematica experientelor religioase este domeniul vast al psihicului uman.

C.G.J. ironizeaza medicina vremii sale conform careia "ori corpul e bolnav, ori pacientul n-are nimic"(1), ignorand cu desavarsire simptomele de natura psihica. A gasit multe cazuri de boli (febra histerica, psoriazis, distensie a colonului, etc.) care au fost vindecate doar prin rezolvarea conflictelor psihice asociate.

Tot ca un efect al psihicului este si lumea ideilor si a imaginatiei. Astfel conceptia fascistilor despre evrei a dus aproape la exterminarea acestui popor. Concluzia sa este ca "tulburarile psihice sunt mult mai periculoase decat epidemiile si cutremurele de pamant"(1).

Exista o teama reala de inconstient, de fortele psihice negative care se pot dezlantui oricand in noi sau in ceilalti provocate de un eveniment banal. O faptura blanda si rationala poate cadea brusc prada unui acces de furie, manie, violenta oarba, necontrolata. Foarte putini oameni, precum sfintii, sunt mai presus sau lupta din greu pentru a invinge tentatiile interioare. Socrate a spus, sau putem zice ca a recomandat, ca metoda de prevenire a unor astfel de situatii, "cunoastete pe tine insuti". C.G.Y. spune ca "suntem inclinati sa dam vina pe circumstante exterioare, dar nimic n-ar putea exploda in noi, daca nu s-ar fi aflat deja in noi" (1).

Prin studiul nevrozelor C.G.J. a observat ca exista complexe psihice care poseda pacientii, facandu-i victime lipsite de aparare, in ciuda inteligentei si a culturii lor; afirma ca "dezvoltarea prodigioasa a stiintei si tehnicii(inteligenta si cultura) este compensata, pe de alta parte, printr-o lipsa inspaimantatoare de intelepciune si introspectie "(1).

In felul acesta se poate explica destul de bine de ce, in ziua de azi, majoritatea oamenilor evita sa discute despre moralite si Dumnezeu in mod deschis, fiind considerat mai mult ceva tabu, de neatins. Exista teama inconstienta de a nu intra in conflict cu ideea de care este stapanit interlocutorul; istoria este plina de violenta gratuita generata de conflictele de idei din domeniul religios. Se prefera discutii generale si superficiale despre fotbal, despre vicii comune (sexualitate, alcool, masini, etc.) acceptate de toate partile si care nu genereaza un conflict. Cand, din cand in cand, cineva se opune acestor vicii, pe baza unor principii, este exclus intr-un mod automat din "gasca", ca o persoana care a incalcat tabu-ul si a intrat in zona periculoasa a conflictelor morale. Aparenta superficialitate din ziua de azi poate fi privita ca o adevarata intelepciune deoarece prin evitarea discutiilor "serioase" se evita conflictele sangeroase de idei.

Pe de alta parte datorita identificarii false pe care oamenii o au cu viciile lor, simplul fapt de a declara ca te opui intr-un fel sau altul, direct sau indirect, acelui viciu trezeste el insusi accese de agresivitate gratuita deoarece viciosul se simte amenintat, atacat in camunflajul fals pe care si la creat in societate transformandu-si defectul in virtute personala. Nimeni nu vrea sa fie desconspirat ca un las care nu-si infrunta demonii interiori. De fapt automultumirea lor este in termeni psihologici o "refulare", o amanare a luptei care, in caz de victorie se soldeaza cu o "reprimare" a cauzei, a radacinii problemei.

Desigur ca a face o observatie cuiva si a-i atrage atentia asupra unui defect pe care-l are nu este intotdeauna un lucru pozitiv. Ceea ce uita judecatorii este ca nu ofera in acelasi timp persoanei vizate si o solutie viabila pentru problema cu care se confrunta. Doar a spune simplu "Tu ai o problema" nu inseamna ca respectivul si-a rezolvat problema. Culpabilizand pe cineva, criticand pe cineva orbeste, fara discernamant, raul provocat este mult mai mare decat efectul dorit. Uneori solutia se lasa mult asteptata deoarece conditionarile sociale ascund vederea ei. In biblie se spune clar "de ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tau si nu te uiti la barna din ochiul tau ?". C.G.J., denumind barna "umbra" ajunge la concluzia ca oamenii isi proiecteaza propriile umbre aupra celorlalti. Un om care gaseste in sine insusi taria de a-si retrage proiectiile asupra celorlalti, nejudecandu-i, se va regasi in "casa reflectiei asupra lui insusi, a reculegerii interioare"(1). Un astfel de om stie ca "orice e stramb in lume e stramb in el insusi, si daca acum invata sa se descurce cu umbra lui, atunci a facut ceva efectiv pentru lume"(1).