Teoria autodeterminării

Teoria autodeterminarii reprezinta o abordare organismica dialectica. Porneste de la asumptia ca oamenii sunt organisme active cu tendinta de a evolua/creste, de a raspunde provocarilor din mediu si de a integra noi experiente intr-un sentiment coerent al sinelui. Aceste tendinte naturale nu functioneaza in mod automat ci au nevoie de suport social. Asadar contextul social poate sa sustina sau nu aceste tendinte naturale.

In teoria autodeterminarii, ingredientele pentru o dezvoltare si functionare sanatoasa sunt specificate folosind conceptul de nevoi psihologice de baza: autonomie, competenta si relationare. In masura in care aceste nevoi sunt satisfacute oamenii se vor dezvolta si vor functiona eficient si vor experimenta bunastare, dar in masura in care nu sunt satisfacute, oamenii experimenteaza mai degraba insatisfactie si nu functioneaza optim. Partile intunecate ale personalitatii/comportamentului uman, anumite cazuri de psihopatologie, agresivitatea, sunt intelese in termenii unor reactii la nevoile bazale nesatisfacute.

Competenta: se refera la dorinta inerenta a persoanelor de a fi eficienti atunci cand intra in interactiune cu mediu. De-alungul vietii oamenii se angajeaza in mediul lor cu scopul de a-l stapani si pentru a simti sentimentul eficacitatii atunci cand o fac.

Relationarea: se refera la inclinatia universala de a interactiona, de a fi conectat cu si de a experimenta grija pentru alti oameni. Multe dintre activitatile din viata ii implica pe altii si sunt directionate catre experimentarea sentimentului de apartenenta.

Autonomia: se refera la impulsul universal de a fi agent cauzal, de a experimenta vointa, de a actiona in conformitate cu structurile sinelui integrat (valori, interese) si de a-ti sustine actiunile la cel mai inalt nivel de capacitate reflectiva. Sa fii autonom nu inseamna sa fii independent de altii ci mai degraba sa traiesti un sentiment de consimtire si alegere atunci cand actionezi indiferent daca actiunile le-ai initiat tu sau sunt un raspuns la o cerere din partea altor persoane semnificative. Teoria sugereaza ca daca satisfacerea uneia dintre aceste nevoi este compromisa - in orice domeniu sau in orice stadiu de dezvoltare – se va inregistra automat o diminuare a bunastarii. In acelasi mod, se prevede ca in cazul in care, intr-un context social dat o cerinta este in conflict cu o alta (de exemplu, o persoana renunta la autonomie pentru a pastra relatiile sale cu altii), vor rezulta stari de tensiune interna, de disociere sau alte rezultate cu nuante psihopatologice.

Teoria Continuturilor Scopului (Goal Contents Theory ) a aparut pentru a sublinia diferentele dintre scopurile intrinseci si scopurile extrinseci si impactul acestora asupra motivatiei si bunastarii. Aceste scopuri satisfac in mod diferit nevoile de baza si sunt asadar asociate in mod diferit cu starea de bine. Scopurile extrinseci cum ar fi succesul financiar, aspectul, faima, popularitatea, contrasteaza in mod specific cu scopurile intrinseci cum ar fi faptul de a-ti aduce contributia in comunitate, relatiile apropiate si dezvoltarea personala, primele fiind mai curand asociate cu un nivel al bunastarii mai scazut si cu o stare de insatisfactie mai crescuta.

Cercetarile au aratat ca materialismul si alte scopuri extrinseci cum ar fi faima sau imaginea nu favorizeaza starea de bine, nici macar cand cineva are succes in a le obtine. Pe de alta parte, scopuri precum relatiile apropiate, dezvoltarea personala sau faptul de a-ti aduce contributia in comunitate faciliteaza sanatatea si starea de bine.

Conform lui Kasser si Ryan in cazul scopurilor intrinseci, recompensa este data de activitatea insasi, probabil pentru ca ele satisfac in mod direct nevoi psihologice bazale cum ar fi nevoia de autonomie, competenta, relationare. Pe de alta parte, scopurile extrinseci nu satisfac in mod direct nevoile psihologice. Bineinteles, scopurile extrinseci pot fi folosite in satisfacerea nevoilor bazale dar teoria autodeterminarii sustine ca daca scopurile extrinseci devin mai puternice decat scopurile intrinseci, atunci ca si consecinta este de asteptat sa apara mai degraba o stare de insatisfactie in detrimentul uneia de bunastare.

Conform acestei teorii, unele dintre scopurile pe care indivizii le urmaresc prezinta o probabilitate mai mare de a conduce catre bunastare decat alte scopuri. Cateva scopuri cum ar fi faptul de a-ti aduce contributia in comunitate, relatiile apropiate si dezvoltarea personala, se numesc intrinseci. Aceste scopuri favorizeaza autonomia, competenta, relationarea, trei dintre nevoile fundamentale ale individului. Prin urmare, aceste scopuri placute, provocatoare, importante sunt ceea ce numim adesea motivatie intrinseca. Aceste motivatii tind sa creasca persistenta si sa sporeasca starea de bine.

In contrast, unele scopuri pe care indivizii le urmaresc par a fi extrinseci, fiind legate de imbunatatirea reputatiei si acumularea bogatiei. Aceste scopuri impiedica adesea autonomia, competenta si relationarea. Prin urmare, aceste scopuri extrinseci impiedica starea de bine.

Scopurile intrinseci, chiar daca se asociaza cu motivatia autonoma sau intrinseca sunt cu toate acestea distincte. De exemplu, un individ poate actiona altruist (un scop intrinsec) pur si simplu pentru a impresiona un coleg (o motivatie sau un motiv extrinsec). Prin urmare, scopurile si motivatia pot fi distincte. Intr-adevar scopurile intrinseci sunt asociate cu starea de bine indiferent de motivele pe care le-am avut in urmarirea acestui scop, asadar motivatia intrinseca sau autonoma este controlata.