Voința

Caracterizare generală

Abordarea problematicii voinţei în psihologie a fost puternic influenţată de tendinţele şi curentele manifestate în cadrul filosofiei. Astfel, voinţa a fost considerată fie ca o forţă divină care situează omul deasupra şi în afara influenţelor situaţiilor externe concrete, fie ca o tendinţă internă de opunere activă la aceste influenţe, de contracarare a lor şi de autodelimitare şi autodeterminare.

Într-o accepţiune generală, voinţa vizează orice activitate a omului în care dorinţa joacă un rol important şi, prin extensie, orice conduită în care individul îşi propune un plan şi îşi angajează toate resursele de care dispune pentru a-l îndeplini.

La polul opus faţă de comportamentele instinctive şi automate, actul voluntar presupune preexistenţa unei idei, a unei reflecţii şi a unui angajament. Ar exista deci concepţia unui proiect, apoi deliberarea interioară pentru alegerea acţiunii celei mai bune şi mai adaptate scopului urmărit, decizia şi, în sfârşit, executarea acţiunii care rămâne controlată de conştiinţă până la finalizare.

În cadrul acestei scheme intervin anumite determinisme, în special inconştiente şi sociale, de la care subiectul nu se poate sustrage, liberul său arbitru nefiind decât o iluzie. Dar acest lucru nu împiedică angajamentul său voluntar să păstreze o veritabilă autenticitate.

Omniprezentă în activitatea conştientă şi finalist orientată a omului, încercată zilnic de către fiecare dintre noi în diferite situaţii de viaţă, voinţa aparţine acelor fenomene ale universului psihic care nu şi-au găsit un loc bine precizat în sistematica psihologiei generale. Punctele de vedere exprimate diferă unele de altele şi nu de puţine ori se situează chiar la poli opuşi. De pildă, la un pol voinţa este recunoscută ca o entitate distinctă şi ireductibilă, declarată drept componenta fundamentală a vieţii psihice a omului; la polul opus i se neagă cu desăvârşire statutul de entitate distinctă, individualizată, fiind dizolvată în procesualitatea fiziologică.

În psihologie, voinţa a fost derivată fie din gândire (Herbart o definea ca act elaborat prin intermediul gândirii şi centrat pe efectuarea de alegeri şi luarea de hotărâri), fie din afectivitate (Wundt o definea ca formă de organizare şi gestionare raţională a afectivităţii).

Încercând să ajungă la o formulare mai operaţională, J. Piaget arăta că putem vorbi de existenţa voinţei în cazul în care sunt prezente două condiţii:

a. un conflict între două tendinţe (o singură tendinţă nu generează un act voluntar);

b. când cele două tendinţe dispun de forţe inegale, cedând una celeilalte, iar prin actul de voinţă are loc o inversare: ceea ce era mai slab devine mai puternic şi invers.

H. Piéron atribuie calificativul de „voluntar” numai conduitelor organizate la nivelurile cele mai înalte şi raportate la situaţiile cele mai dificile. El apreciază că o conduită are un caracter voluntar cu atât mai pronunţat, cu cât ea rezultă din predominarea tendinţelor instinctuale.

P. Janet, creatorul psihologiei acţionale şi a conduitei, susţine ideea că voinţa este o caracteristică a acţiunilor complicate social, care necesită un grad mare de mobilizare şi se execută cu dificultate. În acest context, voinţa raportează acţiunea la tendinţele sociale şi morale, reţinând-o prin amânare şi pregătind-o mental prin intermediul limbajului intern.

În „Dicţionarul de psihologie” (N. Sillamy, 1996), voinţa este definită ca aptitudine de actualizare şi realizare a intenţiilor proprii. Actul voluntar, precedat de o idee şi determinat de ea, presupune o reflecţie şi o angajare. Conduitele care nu răspund acestui criteriu, nu depind de voinţă.

În funcţie de natura sarcinilor, efortul voluntar se poate concentra mai mult în plan intelectual sau în plan motor, dar actul voluntar integral include ambele verigi, chiar dacă în proporţii diferite.

Prin mobilizarea şi canalizarea selectivă a energiilor necesare activităţii şi prin direcţionarea lor spre atingerea scopurilor propuse, voinţa devine o condiţie subiectivă (psihică) esenţială a succesului şi a înaltelor performanţe în orice activitate.

Locul voinţei în sistemul de personalitate al individului

Voinţa se elaborează odată cu personalitatea şi prin intermediul ei; de aceea, mulţi psihologi o consideră mai degrabă o caracteristică sau o capacitate a personalităţii în acţiune, decât o facultate de sine stătătoare.

Alţi autori o văd ca pe o simplă „componentă” a personalităţii, amalgamată cu altele. Efectul este acelaşi: estomparea diferenţelor dintre ea şi alte capacităţi psihice. Voinţa nu trebuie interpretată ca o „instanţă independentă care se integrează în mozaicul personalităţii”, ci ca o „funcţie care rezultă din integritatea şi unitatea personalităţii, implicând într-o fază specifică participarea tuturor funcţiilor psihice... şi dobândind, prin aceasta, o funcţionalitate specifică de autoreglare şi autodeterminare deosebit de importantă în autorealizarea personalităţii” (B. Zörgö, 1980).

Specificul psihologic al voinţei constă nu doar în efortul voluntar ce urmează a fi mobilizat în vederea atingerii scopurilor, ci şi în dinamica acetuia. Dinamica efortului voliţional, ca stare de tensiune, de încordare internă, de mobilizare a tuturor resurselor psihonervoase, depinde de mularea lui pe mărimea obstacolului.

Din punct de vedere psihologic, obstacolul rezultă din confruntarea posibilităţilor individului cu condiţiile obiective ale activităţii.

Când între mărimea efortului voluntar şi mărimea obstacolului există o concordanţă, avem de-a face cu un reglaj voluntar eficient; când între cele două mărimi apar discrepanţe, reglajul voluntar este deficitar.

Situaţiile de supramobilizare voluntară, ca şi cele de submobilizare, sunt la fel de ineficiente: în primul caz, deşi activitatea se finalizează, are loc un consum energetic prea mare care duce la oboseală, surmenaj; în cel de-al doilea caz, activitatea nici măcar nu se finalizează. Iată de ce este necesară realizarea nu doar a unui optim motivaţional sau afectiv, ci şi a unui optim voliţional.

Scopurile mai îndepărtate şi ideale pot fi uitate pentru tentaţii mai apropiate şi concrete. Ca atare, există un mecanism al organizării de scopuri legat de cerinţele primare naturale de existenţă şi adaptare (vezi Piramida trebuinţelor fig. 1) şi un mecanism mai complex al scopurilor dezvoltate prin intermediul învăţării şi al „condiţiilor culturale” în care trăieşte fiecare om. Acest mecanism implică integrarea şi libertatea individuală, deci şi responsabilitatea în selectarea de scopuri şi trebuinţe legate de valorile sociale. Această selecţie exprimă identificări ale sinelui (social) cu lumea valorilor.