Constantin Brâncoveanu

În istoria posterității figura lui Constantin Brâncoveanu (1654 – 1714) s-a impus ca o personalitate aparte atât în domeniul culturii și a credinței străbune cât și tărâmul politico-diplomatic.

Nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu a fost domnul Țării Românești între anii 1688 – 1714. S-a născut la data de 15 august 1654, în ţinutul Romanaţi, satul Brâncoveni, județul Olt, într-o familie de boieri. Era fiul lui Matei (Popa) Brâncoveanu și a Stancăi (Cantacuzino), sora domnitorului Șerban Cantacuzino. El rămâne orfan de tată la vârsta de un an și a fost crescut de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino, care i-a oferit o educație aleasă, învățând, printre altele, greaca, latina și slavona. S-a căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, având cu aceasta patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei și șapte fiice: Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda. Administratorul fabuloasei averi a fost soția lui, doamna Marica, care știa tot rostul moșiei și administra toți banii din băncile de la Viena, Veneția și Amsterdam.

În anul 1644 murind fratele său Barbu la Constantinopol, el devine moștenitorul uriașei averi a lui Matei Basarab și unul dintre cei mai bogați boieri din țară. Datorită calităţilor sale intelectuale şi morale deosebite, înainte de a urca pe tronul Ţării Româneşti, a ocupat diferite funcții: paharnic, logofăt, postelnic, mare spătar, mare logofăt. Ca logofăt al domnitorului Șerban Cantacuzino (1678-1688) s-a ocupat de traducerea în limba română a Bibliei de la anul 1688 .

Domnul a avut o activitate diplomatică intensă. În anul 1695 primeşte titlul de principe al Imperiului Habsburgic, iar mai apoi turcii îi recunosc domnia pe viaţă.

Alegerea ca domnitor

Constantin Brâncoveanu nu şi-a dorit să ajungă la domnie. La insistenţele boierilor şi a promisiunilor de a fi sprijinit la domnie cu devotament de către aceştia, Constantin Brâncoveanu a acceptat urcarea pe tron la vârsta de 34 de ani, în anul 1688, imediat după moartea lui Şerban Cantacuzino care l-a dorit şi i-a lăsat "pecetea" domnească.

La o lună de la alegerea sa ca domn, Constantin Brâncoveanu avea să scrie: „Cu voia şi cu sfatul părintelui vlădica (mitropolitul) şi egumenilor şi a boierilor şi al tuturor căpeteniilor şi a toată ţara rugându-mi-se, ne-au rădicat domn, iar domnia-mea aceasta nu aş fi pohtit [...] că de nici unile lipsă n-am fost, ci ca un domn eram la casa mea, ci numai pentru rugăciunea tuturor [...] şi pentru ca să nu vină niscai străini domni asupra ţărăi şi a săracilor să-i necăjească făr-de-milă şi să pustiiască ţara, pentru aceia am luat jugul acesta asupra domniei mele.” Iar secretarul personal al domnului muntean, Antonio Maria Del Chiaro, spune că „Brâncoveanu a refuzat cu toată puterea, conjurând şi rugând cu lacrimi în ochi, să fie lăsat la casa sa, unde putea trăi ca un domn” .

În perioada în care a domnit 1688-1714, Țara Românească a cunoscut o perioadă de înflorire culturală și o dezvoltare a vieții spirituale. Este un strălucit politician, diplomat și om de cultură . Folosind o politică abilă s-a menținut la domnie timp de 26 de ani .

Constantin Brâncoveanu a avut câteva direcții principale ale activității politice:

-Întărirea rolului domniei;

-Implementarea unui sistem fiscal mai bun;

-Păstrarea unor relații strânse cu Moldova și Transilvania.

Politica internă și externă

Pe plan intern este preocupat de asigurarea semi-independenţei şi semi-autonomiei ţării faţă de puterile imperiale vecine prin practicarea politicii pungilor de aur, cu ajutorul cărora cumpăra bunăvoinţa oficialilor otomani recunoscuţi pentru corupţia lor. Instituie, în acelaşi timp, în Ţara Românească un nou mod de a face politică bazat pe actul de cultură, fapt ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că domnia lui Constantin Brâncoveanu este o monarhie culturală.

În plan extern întăreşte constant relaţiile cu Moldova şi Transilvania, militând pentru o unire prin limbă şi cultură, dacă cea politică nu poate fi realizată încă.