Educația în Casele de Copii din România

Educatia în casele de copii din România

Introducere

Casele de copii ocupă un loc deosebit în sistemul educaţiei sociale a copiilor de vârstă preşcolară. Aceste instituţii de reabilitare, de însănătoşire – educare au menirea de a înlocui familia, de a crea condiţii în care copilul, lipsit de atenţia şi dragostea mamei s-ar dezvolta normal, corespunzător vârstei.

Educatia pentru drepturile copilului se înscrie în educatia generală pentru drepturile omului, dar are si obiective specifice. Conventia privind drepturile copilului prin fiecare articol, trimite la conditiile care asigură viata, cresterea si siguranta copilului, dezvoltarea sa autonomă, liberă, armonioasă. Asigurarea acestor conditii este cerută nu numai de principiile psihologice si pedagogice, ci devine si o obligatie juridică.

Educatia este considerată drept unul dintre factorii care contribuie la egalizarea sanselor de reusită în viata socială, în profesie, în cadrul societătii bazate pe economia de piată si pe stratificare socială. Educatia poate asigura depăsirea statutului social al familiei din care face parte copilul, viitorul adult si prin aceasta, permeabilitatea si osmoza în ierarhia socială, influentând pe o cale specifică, stabilitatea socială.

Capitolul I Aspecte generale privind casele de copii

Casa de copii este o institutie de stat care asigură ocrotirea si educatia copilului privat

sau dezavantajat de familie, mai precis copilul orfan, abandonat, neglijat, a copilului cu

părintii decăzuti din drepturile părintesti, a copilului orfan a cărui familie nu-i poate

asigura conditii de crestere si educatie, a copilului pentru care familia reprezintă un

pericol pentru dezvoltarea fizică si morală. Aceste institutii solutionează suplinirea

familiei, devenind familie substitută prin preluarea obligatiilor familiei de provenientă,

obligatiilor de educatie si crestere a copilului.

Ocrotirea specială a copilului privat sau dezavantajat de familie se realizează prin

diferite forme de tutelă: plasamentul familial, încredintarea spre crestere a copilului unei

familii sau unei persoane, încredintarea copilului institutiilor de ocrotire -casa de copii.

Masurile de ocrotire a copilului în astfel de situatii trebuie sa corespunda situatiei

reale, trebuie sa fie operative si cu spirit de discernamânt. Operativitatea si obiectivitatea

deciziei de ocrotire speciala a copilului prin plasarea în casa de copii, pe baza anchetelor

sociale documentate, asigură suportul solutionării corespunzatoare a cazurilor care

necesită o crotire specială: orfani, abandonati, copii pentru care mediul familial este nociv.

În Casele de copii sunt instituţionalizaţi copiii, care de la naştere au fost plasaţi în leagăne, cei din familiile problematice şi copiii abandonaţi. Ca urmare, în aceste instituţii pentru copii preşcolari şi şcolari se desfăşoară o muncă educativă care încearcă să le ofere copiilor un climat asemănător celui din familie şi să organizeze procesul instructiv – educativ asemănător cu cel din grădiniţele şi şcolile de masă. Aceasta presupune sarcini deosebit de complicate, ţinând seama, mai ales de complexele de frustrare şi alte tulburări psihice generate de lipsa căldurii materne la vârste foarte mici, de atmosfera de insecuritate la care au fost supuşi, şi care cu oricâte eforturi, nu pot fi niciodată, pe deplin, compensate.

Situatiile de desertism familial, foarte variate sub aspectul manifestărilor lor, sunt

nefavorabile cresterii si educării copiilor. Unele situatii sunt însă rezolvabile (redresarea

familiei dupa deces, divort, abandon etc). Facilitarea rezolvării acestora este posibilă prin

actiunile de terapie socială, urmărindu-se corectarea atitudinilor de neglijare si violentare

a copilului, prevenirea abandonării si neglijării lui. Când mediul familial este nociv, singura solutie este separarea copilului de famile si ,,salvarea lui" prin plasament familial, încredintare

spre crestere, tutelă de institutie.