Organizarea specific religioasă a societății - secta

Studiind sectarismul propriu-zis trebuie să spunem că termenul de sectă a fost utilizat la origine în mod abuziv, deoarece Bisericile se serveau de el pentru a desemna grupurile schismatice. Utilizarea teologică a acestui termen îşi găseşte justificarea în contextul unei expuneri normative a credinţei. În ştiinţa modernă a religiei s-au făcut noi încercări de a determina natura şi structura sociologică a sectei. Ar trebui totuşi reţinut faptul că nun e putem face o idee adecvată despre caracterul său decât dacă vom considera cu atenţie interpretarea pe care aceasta şi-o dă sieşi, exigenţă metodologică ce rămâne valabilă pentru studiul tuturor grupurilor religioase. Aspectul acesta va fi în mod necesar complementar abordării pur istorice, care constă în a merge la origine şi în retrasa dezvoltarea externă a acestui gen de grupuri.

Max Weber si Ernst Troeltsch definesc secta ca fiind o societate contractuală, distinctă de corpul ecleziastic instituţional. Cu toate acestea, anumite grupuri, care la origine erau sectare şi depindeau la început de corpuri mai vaste, pot nutri speranţa de a deveni o Biserică şi de a sfârşi prin a forma un corp ecleziastic. La fel, un corp ecleziastic poate ieşi dintr-o comunitate fondată la origine pe baza unui contract. H.R. Niebuhr compară Biserica cu „gruparea socială naturală”, deoarece in ea individul se naşte, în vreme ce în sectă trebuie să intre. Totuşi, lucrul acesta nu este adevărat decât până la un anumit punct. Nu se poate nega faptul că anumite persoane intră într-o Biserică şi nu se nasc într-o sectă. Niebuhr recunoaşte acest fapt şi concluzionează că adevărata natură a sectei nu poate exista decât pe durata unei generaţii. Totuşi, nu acesta este întotdeauna cazul, în mod necesar; secte ruseşti ca şlisti şi duhobor, anumite grupuri baptiste germane din Statele Unite (dunkers, amish) s-au perpetuat generaţii la rând. Din punct de vedere sociologic, Howard Becker oferă o tipologie a grupurilor religioase ce cuprinde „ecclesia”, „secta”, „denominaţia” şi „cultul”, şi insistă asupra caracterului de constrângere al primei, asupra principiului electiv al celei de a doua, definind “denominaţia” ca studiu avansat al sectei, în care fervoarea originală a dispărut, şi „cultul” ca religie personală şi privată, de tip mistic. Faris, a cărui cercetare asupra sectarismului este interesantă pentru sociologi, insistă asupra importanţei „sectei moderne izolate”, pentru studiul naturii sale. El spune că, dacă sociologii „s-ar ocupa cu aceeaşi grijă şi aceeaşi precizie a detaliilor de studiul spălării picioarelor la dunkeri şi al dansurilor la «tremurători» precum se ocupă de studiul dansurilor totemice la australieni sau de cel al tabuurilor bantu, ar avea la dispoziţie nu numai fapte la fel de interesante, dar probabil şi mai fertile în observaţii”. Şi are dreptate. Cu toate acestea, nu ne aflăm în faţa unei veritabile alternative. Studiul comparativ al trăsăturilor religiilor primitive nu distinge secta care provine dintr-un protest specific şi care păstrează o atitudine particulară de un alt tip de grupare religioasă, ce îşi poate datora originea şi existenţa unei multitudini de factori şi poate prezenta tot felul de structuri diferite. Când spune că „starea de tulburare şi confuzia distrug legăturile de unitate şi [că] uneori un mic grup de spirite înrudite poate forma un nucleu”, el descrie geneza unui grup independent, dar nu în mod necesar cea a unei secte. Faris are dreptate atunci când insistă asupra faptului că nu totdeauna asemănările din gândirea tradiţională sau individuală exercită asupra omului o atracţie către o comunitate „sectară”, ci mai curând diferenţele de gândire.

Nu toată lumea a înţeles că în formarea de noi grupuri religioase, chiar şi în societatea primitivă diverse şi numeroase motive pot juca un rol important. „În sate, spune un specialist în indienii skidi pawnee (James R. Murie), s-au găsit întotdeauna oameni ambiţioşi, incapabili să intre în organizaţiile supuse unor reguli. Nu este niciodată dificil de asigurat la început un partid fără funcţii publice, fără o recunoaştere oficială. Cu toate acestea, în caz de nevoie, ei pot aduce servicii, ceea ce le conferă prestigiu în societatea lor”. În culturi dintre cele mai complexe, motive de acest gen au contribuit foarte des la formarea unor secte. Suntem de aceeaşi părere cu Troeltsch, atunci când afirmă că o sectă, în calitatea sa de unitate diferită de un grup independent, în general, se distinge prin caracterul său selectiv („elită religioasă”), pune intensitatea mai presus de universalitate şi tinde să păstreze atitudini radicale lipsite de compromisuri, cerând membrilor săi totul în raporturile cu Dumnezeu, lumea şi oamenii. Deseori, nivelele morale ale sectelor sunt foarte ridicate şi foarte austere; adesea, sinceritatea religioasă îi deosebeşte în mod favorabil pe membrii săi de masele ce aparţin corpurilor ecleziastice. Este şi motivul pentru care se ezită clasificarea în mod nediferenţiat a membrilor Societăţii Scientiste – în terminologia noastră, corp independent –, dunkerii, amish-ii etc., în aceeaşi categorie cu Comunitatea Oneida, Casa lui David sau cu ruseliţii. Este aceeaşi eroare ca şi aceea a istoricilor, atât de frecventă, care pun pe acelaşi plan grupuri total incompatibile şi lipsite de asemănare şi nu numai că le clasifică, dar le şi evaluează numărul sub denumirea comună de „anabaptişti”, „entuziaşti”, „shwärmer” etc., obicei împotriva căruia s-au ridicat recent proteste justificate.