Aderarea României la Comunitatea și Uniunea Europeană

Aspecte generale

Hiperglobaliştii susţin că integrarea în structurile suprastatale este un semn sigur al prăbuşirii sistemului de state, deoarece oamenii au tendinţa să apere mai mult o identitate naţională şi nu o identitate europeană. Lucru care, din punctul meu de vedere, în România, nu are aplicabilitate, deoarece cultura de securitate este neglijată.

Naţiunea este o comunitate care are aceiaşi identitate, interese naţionale, o istorie comună şi acelaşi scop politic care culminează cu un teritoriu bine delimitat. Unei naţiuni care supravieţuieşte prin cultura nu-i poate fi negată identitatea, chiar daca în plan politic ea nu este organizata într-un stat. Un exemplu în acest sens este Republica Moldova.

Legătura între naţiune şi cultură se păstrează deoarece naţiunea are o cultură comună iar această legătură se realizează pe fundalul evoluţiei istorice, contextul social permiţând apariţia unei culturi. Prin rolul său, statul apără cultura naţiunii care i-a oferit legitimitate, deoarece naţiunea înseamnă voinţă, cultură dar şi structură politică. Neimplicarea sau implicarea în mică măsură a statului în problema vitală de supravieţuire prin cultură, nu pot fi puse pe seama, doar a crizei mondiale sau a lipsei de resurse materiale, ci mai ales pe pseudoguvernarea ţării.

Daca la nivel regional sau global producerea unei oarecare uniformizări culturale ar însemna menţinerea unei stări de securitate mai ridicată, la nivelul statului, intern, aceasta ar însemna o dispersare socială, dezbinarea populaţiei, care oricum nu are un spirit civic bine dezvoltat. Oamenii s-ar simţi lipsiţi de identitate naţională şi astfel lipsiţi de valori şi norme de conduită. Datorită acestor principii naţionale - care se manifestă ca nişte legi nescrise - oamenii relaţionează şi se respectă reciproc. Ruperea coeziunii sociale ar fi egală cu o moarte identitară, deoarece nu permite aplicarea unui proiect naţional, fie el si unul cu anumite carenţe.

Integrarea unui stat într-o organizaţie suprastatală ca Uniunea Europeană dar şi procesul globalizării, realizat pe mai multe paliere, pot fi un risc de securitate, dacă nu este manageriată cu iscusinţă, deoarece integrarea presupune delegarea unor atribute fundamentale ale statului-naţiune către Uniune, sau către un forum suprem de apărare şi coordonare. Acest lucru poate ataca unele valori, cum ar fi suveranitatea sau independenţa unui actor statal sau a mai multor ţări, în favoarea unei mari puteri. O posibilă soluţie la această situaţie este dezvoltarea unei structuri care să apere identitatea naţională şi să-i ofere posibilitatea de a se manifesta şi afirma, dar care să evidenţieze şi o legitimitate a identităţii europene.

Realizarea unui model european, unanim acceptat de către statele membre, este un obiectiv delicat, deoarece trebuie să se realizeze, mai întâi, o depăşire a problemelor de factură istorico-politică. Pentru ca acesta să funcţioneze trebuie să fie investit cu legitimitate de către toate naţiunile membre, la fel cum modelele naţionale trebui să fie dese ori reconfirmate de către naţiune.

Uneori ,,mişcarea de integrarea culturală presupune pierderea specificităţii culturale, adică a amprentei istorice a valorilor, acţiune cu efect în planul securităţii identitare’’ În acest mod, integrarea culturală, a unui stat, devine o problemă de factură politico-socială, pentru că dacă securitatea culturală colectivă nu are legitimitate şi nu funcţionează aşa cum ar trebui, atunci nici securitatea pe ansamblul ei (fie ea economică, politică ori militară), nu va da roade.

Cu toate că Uniunea Europeană promovează egalităţile între toate limbile ţărilor membre, şi unitatea în diversitate, engleza domină lumea, ceea ce denotă că această organizaţie este deficitară ori creată special pentru a omogeniza culturile într-o anumită direcţie. Este semnificativă părerea neoliberalilor care susţin că se va ajunge la un nivel în care cetăţenii statelor vor deveni ,,cetăţeni globali’’ o dată cu erodarea identităţii naţionale .