Politica de mediu a UE

POLITICA DE MEDIU

PUNEREA ÎN APLICARE A UNEI POLITICI COMUNITARE.

La reuniunea desfăşurată la Paris în octombrie 1972, şefii de stat şi de guvern au invitat instituţiile comunitare să elaboreze un program de acţiune în materie de mediu. Programul prezentat de către Comisie a fost adoptat de către Consiliu în noiembrie 1973, apoi înnoit şi completat în 1977 şi în 1983. El pune accentul pe caracterul preventiv al politicii de mediu care trebuie să urmărească evitarea poluării şi subliniază că aceasta trebuie să se desfăşoare în paralel şi concomitent cu dezvoltarea economică şi socială. De asemenea, se pune problema aplicării principiului "poluatorul plăteşte", potrivit căruia poluatorului îi revin cheltuielile ocazionate de prevenirea şi repararea daunelor ecologice. Al treilea program (din 1983) evidenţiază şi mai accentuat implicaţiile protecţiei mediului pentru industrie, agricultură, producerea de energie şi transporturile.

Ca şi în alte domenii, Actul Unic European a dat un nou impuls politicii comunitare adăugând tratatului un titlu consacrat mediului, devenit titlul XIX odată cu tratatul de la Amsterdam. Articolul 130R (art. 174 nou) prevede că politica Comunităţii este fondată pe principiul precauţiei, al acţiunii preventive, al corectării cu prioritate la sursă a prejudiciilor aduse mediului şi „poluatorului plăteşte", iar art. 6 prevede că "exigenţele de protecţie a mediului trebuie să fie integrate în definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor Comunităţii în vederea promovării unei dezvoltări durabile". Articolul 130S (art. 175 nou) acordă Consiliului puterea de a hotărî asupra măsurilor necesare, iar art. 130T (art. 176 nou) precizează că acestea "nu sunt un obstacol în menţinerea şi stabilirea de către fiecare stat membru a măsurilor susţinute de protecţie", cu condiţia ca acestea să fie compatibile cu tratatul şi notificate de către Comisie. Al 5- lea program adoptat în decembrie 1992 este axat pe implementarea unei "dezvoltări durabile" şi propune alături de adoptarea instrumentelor legislative, recurgerea la instrumente fondate pe legile pieţei (stimulente economice şi fiscale).

Comisia a propus în ianuarie 2001 al 6 - lea program pentru 2010, având ca domeniu de intervenţie prioritară schimbarea climatică, sănătatea şi mediul, natura şi diversitatea biologică, gestiunea resurselor naturale. Cu ocazia punerii în aplicare a reformei Fondurilor structural, Comisia a vegheat ca o clauză privind protecţia mediului să fie inserată în cadrul granturilor comunitare, plăţile putând fi suspendate dacă proiectele selectate nu respectă regulile comunitare privind mediul.

Un regulament al Consiliului din 1990, a creat o Agenţie Europeană pentru Mediu, cu sediul la Copenhaga, şi o reţea europeană de informare şi observare a mediului, în timp ce un regulament din 1992 instituie un sistem financiar pentru mediu (LIFE) (prevăzut prin regulamentul din 17 iulie 2000 cu un total de 640 milioane de euro pentru perioada 2000-2004). Alte acte comunitare vin să asigure libertatea de acces la informaţiile referitoare la mediu, un sistem de atribuire a unei etichete ecologice comunitare pentru a îmbunătăţi informarea consumatorilor în ceea ce priveşte impactul produselor asupra mediului, şi promovarea produselor ecologice. Un sistem comunitar de management de mediu şi audit (EMAS) este disponibil, la care pot participa în mod voluntar întreprinderile industriale, şi alte organizaţii.

În domeniul mediului, Comisia a decis pentru prima dată să ceară Curţii să aplice constrângeri statelor membre care nu au executat hotărârile ei. Curtea a condamnat pentru prima dată un stat membru în 2000 - Grecia - pentru nerespectarea unei hotărâri cu privire la violarea directivelor comunitare în materie de deşeuri toxice şi periculoase. Comisia a decis în decembrie 2000 să sesizeze Curtea în vederea fixării de constrângeri pentru Germania şi Marea Britanie, pentru nerespectarea hotărârilor luate în 1998 şi 1993, aceeaşi procedură fiind angajată în mai 2001 pentru Spania pentru neexecutarea unei hotărâri din 1998. Comisia a adoptat la 9 februarie 2000 o Carte albă, referitoare la responsabilitatea asupra mediului, pentru a asigura punerea în aplicare a principiului "poluatorul plăteşte". Două niveluri de responsabilitate sunt luate în considerare: responsabilitatea pentru pagubele cauzate persoanelor şi bunurilor sau biodiversivităţii prin activităţi periculoase, şi responsabilitatea pentru greşeala pricinuită resurselor naturale (faună şi floră), ca rezultat la activităţilor nepericuloase.

I. PREVEDEREA ŞI REDUCEREA POLUĂRILOR ŞI DAUNELOR.

Politica comunitară din domeniul mediului a constat până în prezent în acţiuni sectoriale care vizează un tip de poluare sau un sector determinat. Trebuie de aceea subliniat caracterul novator al directivei Consiliului din 24 septembrie 1996 cu privire la prevenirea şi reducerea integrată a poluării. Directivă - cadru, aceasta prevede o abordare orizontală a luptei împotriva poluării industriale, incluzând diferite medii (aer, apă, sol): fixează limitele de emisie, ca şi obligaţiile ce-i revin exploatatorului sau deţinătorului de instalaţii, şi obligarea la obţinerea unei autorizaţii de exploatare pentru noi întreprinderi industriale. Directiva a intrat în vigoare în octombrie 1999, şi acordă instalaţiilor existente o perioadă de conformare (tranziţie) de 8 ani.

• Lupta contra poluării apei. A fost încă de la început o preocupare majoră, scopul fiind atât eliminarea poluarii cauzate de substanţele periculoase, cât şi fixarea unor obiective decalitate pentru apa destinată diferitelor utilizări particulare. Imperativul protecţiei mediului acvatic a impus adoptarea unor directive privind deversarea diferitelor substanţe sau deşeuri din industria dioxidului de titaniu (faimoasele "noroaie roşii"), privind protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi de la sursele agricole.Parlamentul european şi Consiliul au convenit asupra definirii unei strategii globale, adoptând la 23 octombrie 2000 o directivă care stabilea cadrul pentru o politică comunitară în domeniul apei. Acesta vizează garantarea unei cantităţi şi a unei calităţi suficiente a apelor de suprafaţă şi ale pânzelor freatice de pe teritoriul Comunităţii, si presupune stabilirea de către statele membre a unor programe de gestiune integrată a resurselor în apă, crearea de districte hidrografice (asemănătoare celor existente în Franţa). În ceea ce priveşte marea, a fost instituit un sistem comunitar de informare pentru prevenirea poluării mării cu hidrocarburi (ca urmare a pagubelor cauzate pe coastele bretone, prin naufragiul petrolierului Amoco-Cadiz). Protecţia spaţiului maritim comunitar contra poluării a condus la adoptarea unei directive in 1995 privind navele care fac escală în porturile Comunităţii, şi la o alta in 2000 privind instalaţiile de recepţie portuare pentru deşeurile de exploatare a navelor şi reziduurile încărcăturii navelor. In fine, o decizie din 2000 stabileşte un cadru comunitar de cooperare în domeniul poluării maritime accidental sau internaţionale cu un program de acţiune 2000-2006 acoperind riscurile poluării prin hidrocarburi sau alte substanţe periculoase. Aceste măsuri urmează catastrofelor survenite în largul coastelor franceze (naufragiul petrolierului Erika în 1995 şi a transportorului de substanţe chimice Ievoli-Sun în 2000).