Extras din seminar

SCURTĂ INTRODUCERE

Ideea construcţiei unei Europe Unite nu este nici nouă şi inocentă, nici uşor de înfăptuit, cum suntem tentaţi a crede mulţi dintre noi. Nu o dată, regi, împăraţi, ţari, şefi de stat şi de guvern ori, pur şi simplu, „liber-cugetători” au avansat o astfel de propunere, stârnind, uneori, neîncredere şi suspiciune, justificată sau nu.

Cronicarii vremii au susţinut că victoria de la Poitiers (anul 732) împotriva expansiunii arabe s-a datorat conştientizării identităţii europene, indusă de solidaritatea în faţa pericolului invaziilor străine.

Exegeţii susţin pe bună dreptate că proiectele politice ale unificării europene au la bază trei mituri fondatoare: al imperiului universal cu „orice preţ” (Carol ce Mare, Petru cel Mare, Napoleon Bonaparte sau Adolf Hitler), al confederaţiei statelor autonome (Immanuel Kant, Saint Simon) şi al comunităţii de valori culturale şi spirituale, precum gândirea elenă, ordinea romană, credinţa creştină, libertatea germană, renaşterea italiană sau iluminismul francez.

România şi-a lansat o provocare. Ea şi-a fixat anul 2007 ca dată ţintă la care să fie pregătită să se integreze în Uniunea Europeană. În ciuda dificultăţilor economice încă numeroase, reformele îşi urmează cursul. De acum este o certitudine: România a intrat în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. După luni de zile în care au evitat să dea un răspuns clar României, cei 25 s-au hotărât într-un final să îi proiecteze României acest orizont de aşteptare concret.

Doar zece ţări (Ungaria, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Letonia, Estonia, Lituania, Slovenia, Ciprul si Malta) au fost admise în UE la 1 mai 2004. România nu a avut şansa lor dar nu a cunoscut nici agasarea Turciei care continuă să bată la porţile Europei încă din anul 1961 de când este asociată la Uniunea Europeană, fără nici o dată precisă pentru aderare, pentru această ţară calendarul fiind fixat în mod ireversibil.

Momentul cheie a fost data de 25 aprilie 2005, când România şi Bulgaria au semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, fapt precedat de votul Parlamentului European asupra aderării, la începutul lunii aprilie. Deşi sistemul democratic român funcţionează normal şi procesul legislativ de adoptare a acquis-ului comunitar avansează, România se confruntă încă numeroase dificultăţi economice.

De asemenea, România trebuie să se concentreze şi pe problema agriculturii, care constituie un dosar spinos. Din păcate, mai sunt şi altele de făcut în afara reformării sectorului rural. Anii următori vor reprezenta o adevărată provocare pentru autorităţile române, care vor trebui să pună ordine într-un sistem administrativ excesiv de centralizat într-un timp extrem de scurt. Rămâne de reformat şi sistemul juridic, asupra căruia planează bănuiala de corupţie endemică. Tuturor acestor dificultăţi li se adaugă o alta: nivelul de viaţă scăzut al românilor, care visează la o Europă care să le ofere ceva mai mult.

În acelaşi timp, România are de gestionat şi imaginea internaţională negativă pătată de clişeele adesea false, precum copii străzii care trăiesc în canale sau cei din orfelinate, câinii vagabonzi sau ţiganii care au invadat Europa occidentală după renunţarea la vize pentru români în 2002. Pentru a îşi îmbunătăţi imaginea România va trebui, fără îndoială, să dovedească eficienţă în întărirea frontierelor sale estice şi să profite de poziţia sa geostrategică pentru a face oficiile de cap de pod către blocul rus.

România şi-ar mai putea îmbunătăţi imaginea externă participând mai activ la lucrările Convenţiei europene, la care participă ca membru cu drepturi depline. Ţara noastră dispune, în tot cazul de un atu: populaţia a sprijinit adeziunea la Uniunea Europeană într-o proporţie covârşitoare. Potrivit unui recent sondaj Eurobarometru, „80% dintre români sunt de acord cu integrarea ţării în Uniunea Europeană.” Procentajul acesta reprezintă un record neegalat de celelalte candidate.

Este o adevărată şansă. O şansă care a făcut ca din momentul aderării, românii să încerce să uite de toate greutăţile prin care au trecut pentru a ajunge acolo şi să se bucure de statutul lor de europeni într-o Europă unită.

Între atâtea incertitudini, sigură rămâne afirmaţia lui Herodot: „Despre Europa nu ştie nimeni ... nici de unde şi-a luat acest nume, nici cine ar putea să fie cel care i l-a dat.”

Autorul

CAPITOLUL 1

STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

1.1. Statele membre ale Uniunii Europene

până la 1 Mai 2004

1.1.1. Franţa

- după 1945, Franţa ţinea să rămână o mare putere. Între 1870 şi 1945 însă, această poziţie a fost contestată de vigoarea Germaniei;

- pentru Statele Unite, aflate în războiul rece cu Uniunea Sovietică, partea occidentală a Germaniei nu putea rămâne în ruine, ca întreaga Europă de Vest, ea trebuia reconstruită;

- fiecare dintre cele trei „mari” state membre - Franţa, Germania, Marea Britanie - tindea să considere Comunitatea ca pe o pre¬lungire a sa, ca locul de realizare a ceea ce el nu (mai) putea să întreprindă doar cu capacităţile proprii;

- Franţa, acceptând supremaţia Statelor Unite şi a Uniunii Sovietice, avea în vedere o Europă unită, ce devine, sub imboldul său, un pol de putere, având controlul asupra protecţiei sale;

- Franţa, deşi promova identitatea euro¬peană, a ţinut să-şi păstreze un rol propriu, Europa trebuind să fie ceva su¬plimentar;

- conştientizează apartenenţa sa la Comunitate într-un mod greu reversibil, animându-se violent în 1992 cu ocazia ratificării Tratatului de la Maastricht.

- Franţa este republică prezidenţială, potrivit Constituţiei din 6.10.1958;

- activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de către Parlament, compus din Senat şi Adunarea Naţională. Puterea executivă aparţine atât preşedintelui cât şi Consiliului de Miniştri (numit de preşedinte în urma alegerilor legislative);

- din punct de vedere al populaţiei, la nivelul anului 2007, în Franţa erau 57.206.000 locuitori, natalitatea fiind de 13,3%;

- situată printre primele cinci puteri ale economiei mondiale, Franţa dispune de variate resurse minerale, dar cu o producţie modestă şi în scădere, apelând în măsură din ce în ce mai mare la importul de materii prime şi semifabricate;

- industria are un ridicat nivel tehnologic, competitiv mai ales în aeronautică, material rulant, energia nucleară, industria alimentară;

- agricultura antrenează 7% din populaţia activă deşi are o contribuţie redusă în PNB (3,3%), Franţa situându-se pe locul întâi în Europa şi cinci în lume la producţia de cereale.