Creștere - Dezvoltare - Învățare

1. Prin creştere înţelegem acumulările cantitative ale dimensiunilor corporale. Dezvoltarea şi maturaţia reprezintă noţiuni calitative referitoare la diferenţieri de structură, de compoziţie şi funcţie celulară, particulare fiecărui ţesut.

Creşterea se referă la modificări fizice care sunt în primul rînd cantitative şi dimensionale, implicînd adăugiri şi nu transformări. Se pot identifica creşteri ale masei somatice cum sunt modificările sistemului osos şi a masei musculare şi creşteri ale masei nervoase a organismului cum ar fi creşterea numărului de ramificaţii nervoase şi a masei cerebrale. Asemenea schimbări precum creşterea în înălţime sau greutate sunt exemple clare de creştere.

Ritmul de creştere, dezvoltare şi maturaţie depinde de factori ereditari, hormonali şi de mediu.

– Factorii ereditari – influenţează ritmul de creştere şi valorile definitive ale parametrilor de creştere, conform programelor genetice.

– Factori hormonali – între aceştia, hormonul de creştere este indispensabil pentru reglarea creşterii scheletice

– Factorii de mediu – dintre care nutriţia este elementul esencial în dezvoltarea procesului de creştere.

– Factori socioeconomici – influenţează creşterea organismului copilului prin modul de viaţă, obiceiuri elementare, tradiţii culturale, în strînsă legătură cu factorii nutriţionali.

– Factorii psihici şi emoţionali – contribuie în însemnată măsură la confort prin ambianţa familiară, climatul afectiv, calitatea relaţiilor dintre părinţi şi copii. Stresul psihic provocat de mediul ambiant nefavorabil influenţează negativ procesul de creştere

Perioada preşcolara (după Ursula Schiopu, Verza, 1997, p. 127, şi Golu, Verza, Zlate, 1993, p. 77) poate fi împărţită în 3 subperioade: preşcolarul mic (3-4 ani), preşcolarul mijlociu (4-5 ani) şi preşcolarul mare (5-6 ani). Jocul rămâne activitatea dominantă a acestei etape, dar el începe să se coreleze cu sarcinile de ordin educativ.

Preşcolarul mic se caracterizează printr-o puternică expansiune, copilul trăieşte frenezia explorării mediului. Perioada preşcolară mică este cea de trecere de la centrarea organismului pe satisfacerla necesităţilor imediate spre activităţi în care modalităţile de satisfacere sunt mai complexe şi mai ales de tip psihologic.

Preşcolarul mijlociu se adaptează mai uşor mediului din grădiniţă, jocul este în mai mare măsură bazat pe acţiuni, iar activităţile obligatorii sunt mai solicitante. Cunoştinţele despre mediul înconjurător sunt mult îmbogăţite. Preşcolarul mijlociu manifestă o maximă receptivitate faţă de mediul înconjurător, fapt ce îi dezvoltă percepţia, care devine un proces orientat, cu sarcini şi modalităţi proprii de realizare. Reacţiile emţionale sunt mai controlate şi mai în acord cu cerinţele părinţilor sau educatorilor. O altă caracteristică este ritmul accelerat al socializării copilului. Se instalează mai evident unele trăsături caracteriale care conturează viitoarea personalitate.

Preşcolarul mare 5-6/7 ani. Activităţile preşcolarului mare sunt din ce în ce mai sistematice, deşi activitatea de bază rămîne jocul. Începe pregătirea pentru scoală. Percepţia transformată în observaţie se exersează şi devine pricepere, limbajul capătă o structură mult sistematizată şi închegată, fiind constituit după regulile gramaticale; apar primele forme ale gîndirii logice, orientate spre sistematizare şi observarea faptelor particulare; sunt utilizate unele procedee de memorare; atenţia voluntară devine de mai lungă durată.

2. Termenul de dezvoltare este definit ca ansamblu de transformări care afectează organismele vii sau instituţiile sociale, ceea ce implică, de asemenea, noţiunile de continuitate, finalitate şi evoluţie (Bideaud, Houde, Pedinielli, 2002, p.3). O accepţiune generală a termenului este aceea conform căreia dezvoltarea este un ansamblu de etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o organizaţie socială dintr-un stadiu primitiv către unul mai elaborat şi mai complex, provizoriu sau definitiv. Mecanismele care asigură sau permit trecerea dintr-o etapă în alta se circumscriu dezvoltării. Fiind vorba despre dezvoltarea umană, această definiţie largă poate fi aplicată filogenezei, adică proceselor de evoluţie şi achiziţie proprii speciei, viziunea propusă fiind cea antropologică ce descrie evoluţia omului pînă la stadiul de Homo Sapiens modern. Cu alte cuvinte, dezvoltarea înseamnă modificări complexe bio-psiho- sociale ale individului, ierahizate în timp. Schimbările sunt bine structurate pe vîrste, deşi vârsta în sine nu le explică. Transformările cantitative şi calitative ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate în trei mari categorii, funcţie de specificul dezvoltării: fizice, psihice şi sociale. Există strînse corelaţii între tipurile de dezvoltare, dar evoluţia lor este relativ independentă una de cealaltă (de exemplu, încheierea perioadei de creştere nu duce la stoparea dezvoltării psihice sau o încetinire a dezvoltării din acest punct de vedere, dar creşterea este esenţială pentru fazele timpurii ale dezvoltării psihice, cînd ritmurile de dezvoltare sunt mai apropiate).

Ceea ce oferă în plus cercetările româneşti în psihologia vîrstelor faţă de cele ale psihologiei dezvoltării anglo-saxone este o abordare ce ţine cont de contextul social-economic, socio-cultural, educaţional, profesional (Ursula Schiopu, în prefaŢa la Psihologia vîrstelor, 1997) propune o viziune ce are în atenţie condiţionarea social-istorică a conduitei drept ecran concret al constituirii identităţii şi subidentităţilor dominante într-o etapă determinată a vieţii, ca şi metamorfozele ce au loc sub influenţa standardelor sociale şi a vîrstei biologico-psihologice.

Studiul dezvoltării se realizează pe patru mari coordonate: descrierea, explicarea, diagnoză şi consilierea. Cercetările în domeniul psihologiei vîrstelor conţin, în primul rînd, descrieri ale principalelor caracteristici ale etapelor de vîrstă, respectiv aspecte specifice ale dezvoltării fizice, psihice, afective, cognitive, cît şi aspecte ale dezvoltării personalităţii în contextul interacţiunii sociale. Explicaţiile oferite de psihologia vîrstelor se referă la corelarea unor factori ce au influenţă asupra modului în care fiinţa umană îşi construieşte funcţiile şi procesele psihice, cît şi caracteristicile dominante. Diagnoza presupune determinarea gradului dezvoltării în funcţie indicatorii de medie, iar consilierea cuprinde un set de recomandări ce au la bază studiul dezvoltării umane, recomandări care au rolul de a creşte calitatea educaţiei la vîrstele mici şi calitatea dezvoltării umane în cazul vîrstelor adulte. De aceea, psihologii care se ocupă de dezvoltare au două sarcini: să descrie schimbările şi să descopere cauzele aferente schimbărilor. O a treia sarcină este de a construi teorii care să organizeze şi să interpreteze observaţiile în sprijinul formulării de predicţii.

Derivat din acestea se descriu sarcini referitoare la fundamentarea procesului educativ, respectiv stabilirea reperelor psihologice în designul învăţării precum şi alte aplicaţii practice referitoare la descrierea bazei de diagnosticare şi intervenţie în cazul tulburărilor de dezvoltare cu efecte asupra comportamentului său capacităţii de învăţare.