Patriarhii Vechiului Testament

INTRODUCERE

Prima formă de organizare și administrare cunoscută în Vechiul Testament a fost cea patriarhală, fiind cea mai veche și mai simplă organizare de acest gen potrivit căreia tatăl era capul familiei și în persoană să se afle toată puterea legislativă, executivă și preotească, bazată pe legea morală naturală și obiceiul pământului . Avraam, Isaac și Iacov:asigurau existența familiei lor, făceau alianțe cu străinii prin depunerea jurământului (Fac. 21, 22), purtau lupte cu dușmanii și aduceau jertfe). Urmașul si loctiitorul său era primul născut.

Patriarhatul s-a păstrat și la urmașii lor care s-au înmulțit în Egipt din cei 12 fii ai lui Iacob -- Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar si Zabulon, Iosif si Veniamin, Gad si Aser, Dan si Neftali. Din acești fii se vor naște cele 12 semintii, fiecare primind parte de moștenire, în afară de Levi, destinată cultului divin. Partea sa de moștenire ca și a lui Iosif va fi luată de fiii acestuia, Efraim și Manase. Cele 12 semintii aveau atât pentru triburi, cât și pentru familii, forma de organizare patriarhală și toate formau prin originea lor comună etnică și prin religie comunitatea lui Israel (qahal Israel).

Patriarh:: πάτερ(tată) +άρχων = (șef, conducător, rege).Din punct de vedere istoric, patriarhul era cel care exercita o autoritate autocratică, în calitate de pater familias asupra întregii familii. Acest sistem de autoritate familială, în care conduc cei mai bărbați seniori se numește Patriarhat.

Avraam, Isaac și Iacob sunt considerați cei trei mari patriarhi ai iudaismului, iar epoca în care au trăit aceștia se numește Epoca Patriarhilor.

Dumnezeu întreține în mod progresiv relația de comunicare cu oamenii descoperindu-li-se în decursul istoriei Vechiului Testament prin acțiunea personală a Cuvântului lui Dumnezeu, în relația Sa cu oamenii, El se face cunoscut prin cuvinte și fapte pline de adevăr. Patriarhilor și proorocilor le-a vorbit direct Cuvântul lui Dumnezeu prin cuvinte ce poartă în ele căldura lui Dumnezeu cea părintească, interesat de viața persoanelor umane.

Această relație inferioară celei de după întrupare nu ducea la o unire a omului cu Dumnezeu, ci relația a fost una de aliantă, iar comunicarea cu patriarhii și proorocii era una de ordin spiritual,externă.

Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:,,Inainte de venirea văzută și în trup, a Cuvântul lui Dumnezeu, venea în mod spiritual la Patriarhi și Prooroci, preînchipuind taina venirii.

Cap.1 -ISTORIA PATRIARHILOR

Cap.1.1 -ISTORIA PATRIARHULUI AVRAAM

Istoria lui Avraam (Facere 11,25-27) debutează cu plecarea lui Terah, tatăl patriarhului, împreună cu cei trei fii ai săi și fami liile lor din Ur până la Haran (11,27-32). Această strămutare avea să fie primul pas pe care Avraam l-a făcut spre Țara Făgăduinței, fiindcă după moartea părintelui său, Dumnezeu îi cere acestuia să-și părăsească pământul, neamul și familia și vă vină în pământul pe care I-l va arăta. Avraam se face ascultător dumnezeieștii chemări și împreună cu Sarra, femeia sa, și nepotul său Lot pleacă înspre Canaan. Ajuns în pământul promis, Domnul, care-i vorbise în Haran, I se arată și-i făgăduiește că țara respectivă va fi moștenită de urmașii săi. Pentru a consfinți teofania și făgăduința, Avraam zidește un jertfelnic Domnului în locul unde I s-a arătat. Prin această teofanie patriarhul face un pas semnificativ în comuniunea sa cu Dumnezeu. Dacă până acum Domnul doar vorbise cu Avraam, acum I se arată. Vederea lui Dumnezeu constituia în fapt un punct maxim de revelare.

După așezarea sa temporară la Sihem, Avraam se vede silit din pricina foametei să plece înspre Betel și Hai, iar apoi să ajungă în Egipt unde Dumnezeu îi dovedește că-i poartă de grijă lui, Sarrei și oamenilor săi (cap. 12). Reîntors în pământul Cannanului, Avraam hotărăște să se despartă de Lot pentru a evita certurile dintre păstorii turmelor lor care prin binecuvântarea lui Dumnezeu deveniseră extrem de numeroase. Sesizând mărinimia patriarhului care îi oferise nepotului său posibilitatea de a alege pentru oile sale cele mai fertile pășuni, Dumnezeu îi făgăduiește din nou pământul Cannanului și-l încredințează de nașterea unui moștenitor (cap. 13). Dragostea pe care Avraam o avea față de nepotul său se întrevede și din riscul la care se expune când, în fruntea a 318 oameni, atacă pe cei patru regi care au dus pe Lot în robie după ce au cucerit părțile Sodomei, unde acesta se așezase. După înfrângerea coaliției respective și după eliberarea lui Lot, Avraam este întâmpinat de Melchisedec, regele Salemului și preotul Celui Prea Înalt, cu pâine și vin. Avraam recunoaște statutul sacerdotal al lui Melchisedec și îi dă zeciuială din prada de război. Pe lângă acest act care primește conotații semnificative în scrierile pauline (Evr 5-7), este important să remarcăm faptul că în contextul respectiv se întâlnesc două personaje (Avraam și Melchisedec) de o importanță colosală în istoria mântuirii neamului omenesc (cap. 14).

După o reînnoire a făgăduinței în care Dumnezeu îi promite că va avea un moștenitor direct, Avraam dobândește un fiu căruia îi pune numele Ismael. Acesta nu a fost născut de Sarra, ci de slujitoarea acesteia, după ce aceasta îi ceruse soțului ei să intre la slujnică pentru a dobândi copii de la ea (Facere cap. 16). În capitolul următor, Dumnezeu confirmă din nou făgăduințele și-i cere lui Avraam să consfințească legământul dintre el și Dumnezeu printr-un act ritualic care să fie realizat de toți urmașii săi de parte bărbătească. Chiar dacă circumcizia era o practică generalizată în zona respectivă din motive de igienă, pentru Avraam și urmașii lui avea să fie semnul legământului (Facere cap. 17). În contextul teofaniei de la stejarul Mamvri, Dumnezeu îi dezvăluie lui Avraam faptul că fiul care i-a fost făgăduit încă de la chemarea sa din Haran va fi născut de Sarra. Aflând că Domnul intenționează să nimicească ținutul Sodomei și Gomorei, Avraam mijlocește pentru izbăvirea lui Lot, fapt care se va și întâmpla (cap. 18-19). După o experiență asemănătoare celei avute în Egipt unde Domnul și-a manifestat vizibil purtarea de grijă, Avraam încheie un legământ cu Abimelec, regele Gerarei (cap. 20)