Agresivitatea părinților - urmări asupra dezvoltării personalității copiilor

Consilierea şi terapia de familie este evocat in special conceptul de agresivitate, în timp ce în sociologie este folosit cel de violenţă.

De cele mai multe ori frustrarea dă naştere agresivităţii: un copil împiedicat să se joace plânge de furie sau jigneşte persoane din apropierea sa. Agresivitatea la copil se manifestă şi atunci când acesta are insatisfacţii, este devalorizat, sau îi lipseşte afecţiunea, ori are restanţe la somn. Atunci când părinţii îi impun anumite standarde la învăţătură sau disciplină şi copilul nu le poate atinge, părinţii aplică pedepse, care pot conduce la revolta sau prăbuşirea personalităţii copilului. Învăţarea acestui rol agresiv, reprezintă o altă cauză în manifestarea agresivităţii copilului şi adolescentului. Agresivitatea copiilor se stimulează prin imitaţie. Copiii imită acţiunile părinţilor lor, ale altor copii şi ale eroilor din mass-media, în special când acţiunea este recompensată şi copilul admiră şi se identifică cu acel model.

În cadrul discursurilor despre adolescenţi, agresivitatea reprezintă subiectul principal. Anumite întrebări se ridică de fiecare dată atunci când vorbim despre agresivitate şi anume: are cauze comune tuturor vârstelor şi unele specifice adolescentului? Se dezvoltă individual sau în grup? Adolescentul atribuie de multe ori propria agresivitate celorlalţi. Copiii şi adolescenţii sunt extrem de sensibili la violenţele familiale şi şcolare. O altă cauză rezidă şi în modelele oferite de mass media prin emisiunile, filmele furnizate şi materialele realizate de televiziune şi presă, cum am precizat şi mai sus.

Climatul familial deţine un rol foarte important în explicarea existenţei unui comportament agresiv la copiii de vârstă preşcolară şi şcolară. Suntem iubiţi şi iubim ca şi copil, în legăturile puternice cu membrii familiei noastre. Această iubire confirmă ideea că suntem valoroşi, importanţi. Opusul iubirii este respingerea, indiferenţa, ura. Persoana care nu se simte iubită, este frustrată, are o stare de nelinişte şi anxietate. Cine poate trăi fără iubire, apreciere, înţelegere şi respect? Pentru copil, iubirea este condiţia creşterii, dezvoltării sănătoase, armonioase. Lipsit de experienţa dragostei, copilul va supravieţui cu greu simţindu-se părăsit şi însingurat.

Abuzul de orice natură asupra copilului aduce după sine grave tulburări de comportament, întârzieri în dezvoltarea emoţională şi fizică şi manifestarea agresivităţii sub cele două forme: fizică şi verbală, în relaţiile cu ceilalţi. Copilul absoarbe emoţiile cu toate simţurile şi dacă toate simţurile îi spun că e dorit, iubit, important, copilul ştie cine este şi ce reprezintă el în această viaţă evitând să caute permanent dovezi de dragoste de la cei din jurul lui.

Comportamentul greşit şi slaba comunicare sunt înrădăcinate în problemele care ţin de comunicarea deficitară (Pânişoara Ion-Ovidiu, 2008). Pentru furia copilului vor fi observate momentul şi contextul apariţiei acesteia, consecinţele comportamentului. De aceea se impune schimbarea atitudinii pentru a promova şi menţine un comportament nou.

Formarea comportamentală a părintelui

În terapia de familie există premisa că familia, nu individul este problema, astfel că întreaga familie este convinsă să rezolve problema (Michael P. Nichols, 2005). Pe de altă parte se acceptă şi punctul de vedere al părinţilor conform căruia copilul este problema şi terapeuţii se întâlnesc la şedinţe doar cu un singur părinte şi cu copilul. Este de subliniat faptul că un copil are problema, dar nu este copilul problema.

Rădăcina problemelor copiilor este în furnizarea consecinţelor necorespunzătoare pentru problemele de comportament ca şi eşecul în sprijinirea comportamentului pozitiv de către părinţi.