Legislația mediului

CAPITOLUL 1.

MEDIUL – NOȚIUNI GENERALE

Mediul reprezintă ansamblul factorilor ecologici, care ne oferă apă, oxigen, hrană, energie etc., în cadrul cărora omul a făcut și face modificări.

Preocuparea pentru mediu a apărut, pe agenda europeană, la începutul anilor 1970. Politica de mediu a Uniunii Europene a fost creată prin Tratatul Comunităţii Europene şi are ca scop asigurarea sustenabilităţii măsurilor de protecţie a mediului.

Prin Tratatul de la Maastricht ( Tratatul Uniunii Europene- TUE) – cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înființarea Comunității Europene - (semnat la 7 februarie 1992, dar intră în vigoare doar la 1 noiembrie 1993 ), protecţia mediului devine o prioritate cheie a Uniunii Europene, unde este semnalată necesitatea integrării şi implementării politicii de mediu în cadrul unor politici sectoriale precum agricultura, energia, industria, transportul. Principalul pilon al politicii de mediu este conceptul de dezvoltare durabilă, care constituie o politică transversală ce înglobează toate celelalte politici comunitare, subliniind nevoia de a integra cerinţele de protecţie a mediului în definirea şi implementarea tuturor politicilor europene.

Este recunoscută pe plan internaţional determinarea Uniunii Europene în ceea ce priveşte măsurile de protejare a mediului şi promovarea dezvoltării durabile la nivel mondial. Conceptul de dezvoltare durabilă presupune implementarea unor mecanisme şi politici, care să permită atât dezvoltarea economică, cât şi conservarea stării mediului, totodată, surprinzând atât creşterea gradului de responsabilitate, cât şi creşterea eficienţei economice în sensul minimizării costurilor de reducere a daunelor suferite de mediu datorită consumului uman. De altfel, ecologiștii consideră că natura stabilește limite imuabile în calea progresului uman, dar creșterea economică este promovată pentru:

- echilibrarea balanței de plăți și crearea de noi locuri de muncă,

- creșterea bunăstării materiale,

- stabilitatea economico-socială,

- întărirea capacității de apărare.

1.1. Mediul general de nivel global

În sens larg, general, prin mediu înţelegem ambianţa rezultată din interacţiunea ansamblului de energii şi substanţe care influenţează direct sau indirect, pozitiv sau negativ, viaţa

unui organism viu (mediu eficient sau individual). Substanţele, ca şi energiile, fiecare prin natura şi concentraţia sa, reprezintă forţe care determină schimbări în viaţa organismului viu, schimbări a căror intensitate, amploare şi direcţie depinde de interacţiunea dintre ele, adică de mediul – ambianţa - pe care o formează împreună.

Funcţiile mediului sunt sumar exprimate prin serviciile aduse vieţii, iar cuantumul de servicii şi calitatea lor depind de starea (“sănătatea”) mediului.

Mediul, deşi pare lipsit de consistenţă este un sistem complex, practic infinit, care are, însă o structură şi organizare interioară bine definită, coerentă şi concretă.

Componentele mediului, pot fi clasificate după originea şi natura lor, pe planuri de structură ale mediului; se deosebesc nouă planuri de structură, din care opt naturale şi unul antropic:

a. mediul cosmic sau planul cosmic, în care sunt grupaţi toţi factorii de mediu care provin de la alte planete.

b. mediul geofizic cuprinde aşa numitele forţe tehnice, care îşi au originea în geosferele profunde ale planetei, energii şi substanţe care se propagă lent sau ajung brusc la suprafaţa planetei.

c. mediul geochimic care cuprinde ansamblul combinaţiilor chimice, organice din învelişul extern al planetei.

d. mediul orografic, adică ansamblul formelor de relief terestru şi subacvatic, precum şi toate caracteristicile acestuia.

e. mediul hidrografic, cuprinde apa de pe planetă în toate cele trei stări fizice.

f. mediul edafic, configurat în spaţiul terestru prin prezenţa, răspândirea, tipologia, proprietăţile şi starea solurilor sau pământurilor fertile.

g. mediul biocenotic, cuprinzând toate biocenozele terestre şi acvatice, sistemele lor (fitocenoze si zoocenoze), componentele acestora( populaţii de plante si animale), care îşi formează şi modelează mediul propriu şi funcţionează ca factori ai mediului general şi individual pentru întreaga lume vie.

h. mediul biochimic, alcătuit din ansamblul substanţelor eliminate în mediul geochimic de către organismele vii, ca produşi reziduali ai metabolismului, numiţi şi metaboliţi sau ergoni. Fiecare metabolit eliminat reprezintă un factor de mediu şi un mijloc de transformare a mediului geochimic iniţial în unul nou, biogeochimic, cu o altă configuraţie.

i. mediul antropic este unul complex, alcătuit atât din populaţia umană a planetei (efectivul, răspândirea, obiceiurile sale, modul său de locuire şi viaţă), cât şi din structurile tehnice sau create de om în biosferă, activitatea sa economică, socială şi culturală.

1.2. Principalele componente ale mediului înconjurător

În concepţia multor ecologi, mediul înconjurător natural reprezintă acea parte a ecosferei sau biosferei a cărei existenţă nu este condiţionată de activităţile omului. Caracteristicile principale ale acestui mediu înconjurător natural sunt:

 înalta sa capacitate de autoreglare;

 multiplele sale posibilităţi de autoîntreţinere şi autoreglare.

Mediul înconjurător natural este format din elemente ale litosferei, hidrosferei, atmosferei şi biosferei. Acestea au în comun două grupuri distincte de factori:

 factorii din mediul abiotic- reprezentaţi de multitudinea factorilor anorganici necesari traiului vieţuitoarelor. Aceştia pot fi factori de ordin fizic şi factori de ordin chimic. Din prima categorie fac parte: temperatura aerului, solului şi apei, presiunea atmosferică, presiunea apei din lacuri, mări, oceane, viteza curenţilor marini, viteza vântului, radiaţiile electromagnetice, ionizante, undele sonore şi seismice etc, iar din cea de a doua categorie amintim: compoziţia în gaze a aerului, compuşi organici şi anorganici dizolvati în apele dulci şi marine, compuşii chimici prezenţi în roci, subsol şi sol.

 factori din mediul biotic- reprezentaţi de mulţimea indivizilor diferitelor specii care îşi exercită influenţa asupra organismelor din propria specie , dar şi asupra organismelor din alte specii.

Toţi factorii din mediul abiotic, fizici şi chimici acţionează asupra organismelor, asociaţi în proporţii diferite, respectând legea minimului. Prin acţiunea factorilor biotici, mediul abiotic se poate adapta, în timp şi între anumite limite, condiţiilor impuse de biosferă.