Locul și rolul resurselor umane în cadrul organizației - resursele umane din administrația publică

1. Resursa umană (forța de muncă) - principalul factor de producție

Orice activitate economică implică atragerea, combinarea și consumarea, în anumite

cantități, a factorilor de producție (munca, natura și capitalul). Considerată a fi factorul activ

și determinant al producției, munca nu poate lipsi din nici o activitate desfășurată de oameni.

Ea este o activitate conștientă, exclusiv umană, creatoare de bunuri economice și de valoare

nouă.

Munca, așa cum se înfățișează ea în realitate, nu este decât forța de muncă în acțiune,

materializarea capacității omului de a munci.

Ceea ce face posibilă munca este forța de muncă. Între cele două noțiuni nu se poate

pune semnul egalității. Conceptul de forță de muncă desemnează totalitatea aptitudinilor

fizice și intelectuale pe care le posedă organismul, personalitatea vie a omului, și pe care

omul le pune în funcțiune atunci când produce valori de întrebuințare de un fel oarecare

(Karl Marx). Aceste aptitudini există în mod latent, ca potențial. Ele se manifestă, devin reale,

doar într-o activitate concretă, care este munca.

Rezultă, deci, că muncă fără forță de muncă nu poate exista; situația opusă, forță de

muncă fără muncă, poate să existe. Dovada o constituie șomerii, care au aptitudini fizice și

intelectuale, au capacitate de muncă, deși nu muncesc.

Pentru ca forța de muncă să se manifeste, să intre în acțiune și munca să devină o

realitate este necesară îndeplinirea unei condiții hotărâtoare: este vorba despre existența

mijloacelor de producție. Doar unirea forței de muncă cu mijloacele de producție creează

posibilitatea desfășurării muncii. Între aceste două elemente indispensabile oricărui proces de

muncă, forța de muncă este cea mai importantă, fiind singurul element activ, creator de bunuri

și valoare nouă. În absența forței de muncă toate celelalte elemente materiale, mijloacele de

muncă și obiectele muncii, rămân neînsuflețite.

În decursul timpului atitudinea colectivităților față de muncă a suferit profunde

modificări. S-a schimbat radical semnificația muncii și importanța acesteia în raport cu alte

activități specifice omului.

Istoria gândirii economice ne prezintă diverse modalități de abordare a conceptelor de

forță de muncă și muncă productivă.

Astfel, la granița dintre evul mediu și epoca modernă (secolele XV și XVII),

mercantiliștii considerau abundența populației ca fiind o condiție de bază pentru dezvoltarea

economică a unui stat, cu sublinierea faptului că o populație numeroasă, în sine, nu conduce

obligatoriu la creștere economică și că este necesară intervenția statului, care, printr-un sistem

de legi, să oblige populația la muncă. Antoine de Montchretien, unul dintre principalii

reprezentanți al doctrinei mercantiliste afirma că „Bunăstarea oamenilor constă, în principal,

în bogăție, iar bogăția în muncă”. (Puiu, T., 2000)

Cel care s-a ocupat în mod deosebit de aspecte legate de populație și gradul de ocupare

a acesteia pe ramuri de activitate, de șomeri, de calitatea muncii (...) a fost William Petty.

În secolul al XVIII-lea, economiștii fiziocrați considerau că singura productivă,

creatoare de valoare este munca din agricultură. Ei considerau că toate celelalte ramuri ale

economiei, inclusiv industria, erau incapabile să producă un spor peste cheltuielile de

producție, că erau deci „sterile”.

Extinzând sfera gândirii fiziocrate, economistul englez Adam Smith (creatorul școlii

liberale clasice și a economiei politice moderne), în lucrarea „Avuția națiunilor” (1776), a

susținut că productivă este orice muncă prin care sporesc bunurile materiale. „Munca anuală a

oricărei națiuni constituie fondul care dintotdeauna o aprovizionează cu toate bunurile

necesare și de înlesnire a traiului, pe care le consumă anual...”( Puiu, T., 2000). Smith

considera că principala sursă a bogăției unei națiuni este munca. Alături de aceasta, ca surse

nu mai puțin importante notează pământul și capitalul.

În gândirea economică modernă se consideră că orice muncă este productivă, cu

condiția de a crea utilități sau de a participa indirect la crearea utilităților.

Forța de muncă reprezintă potențialul uman al societății. În sens larg, potențialul uman

desemnează totalitatea posibilităților creative, productive și participative ale omului sau ale

populației unei țări la procesul de dezvoltare a societății. În literatura de specialitate, acest

termen se întâlnește și sub denumirea de „resurse umane ”.

În ultimul deceniu al secolului XX apare în literatura de specialitate un termen nou, cel

de capital uman, ca unul dintre cele trei componente ale capitalului intelectual.1

Bontis și colaboratorii săi (după Armstrong, M., 2003) definesc capitalul uman după

cum urmează: „Capitalul uman reprezintă factorul uman din organizație - combinația de

inteligență, aptitudini și experiență competentă care îi conferă organizației caracterul

distinctiv. Elementele umane ale organizației sunt cele capabile să învețe, să se schimbe, să

inoveze și să asigure elanul creator care, atunci când este corespunzător motivat, poate garanta

supraviețuirea pe termen lung a organizației.”

Deci conceptul de capital uman se utilizează pentru a se face referire la resursele

umane și reprezintă resursele productive concentrate în resursele de muncă, competențe și

cunoaștere. De aici rezultă componentele sale, și anume:

- capitalul biologic - abilități fizice, de cele mai multe ori înnăscute, ale indivizilor;

- capitalul educațional - abilități dobândite de indivizi în procesul de instruire.

La rândul său, capitalul educațional îmbracă două forme - pe de o parte, abilități și

competențe dobândite în școală, prin intermediul procesului instructiv - educativ, al educației

și care se atestă prin diplome, iar pe de altă parte, abilități și cunoștințe dobândite pe parcursul

existenței individului, prin eforturi individuale de studiu și reflecție sau prin contactul cu

mediul înconjurător.