Barocul în Italia

Arhitectura barocă, ale cărei forme de manifestare au prins contur încă din epoca renaşterii, începe să se dezvolte abia după anul 1600. Desprins din arta renaşterii, curentul baroc poate fi privit ca o continuare a manierismului. Originea clasică a arhitecturii baroce este demonstrată în multe cazuri de utilizarea vocabularului arhitectural clasic precum şi de monumentalitatea compoziţiilor. Ceea ce diferenţiază barocul de renaştere sunt mijloacele de expresie.

Multă vreme, arta barocă a fost considerată o renaştere degenerată, o anomalie, lucru ilustrat de altfel şi prin etimologia termenului baroc[1]. Barocul înlocuieşte severitatea liniilor drepte cu forme curbe; stabilitatea şi echilibrul cu mobilitatea şi instabilitatea; calmul cu tensiunea; claritatea cu iluzia. Barocul vrea să impresioneze şi mai ales să sensibilizeze, şi în acest scop foloseşte toate mijloacele scenografice posibile.

[1] In limba portugheză pérola barroca însemna perlă imperfectă; se presupune că termenul baroc desemna iniţial un obiect ciudat, cu forme neregulate.

Arhitectura barocă renunţă la formele perfecte, stabile şi nedeformabile întrebuinţate îndeosebi de renaşterea clasică. Într-o clădire barocă, tensiunile create de forţele interferente deformează până şi cele mai solide componente. Materia este în continuă mişcare în care sunt antrenate toate componentele interioare şi exterioare ale clădirii. Dinamismul baroc este obţinut prin metode diverse. Unul dintre motivele cel mai des întâlnite în epoca barocă este elipsa. Spre deosebire de cerc, formă perfectă, echilibrată şi stabilă, elipsa generează un dinamism greu de controlat întrucât cele două centre amplasate în interiorul conturului unei elipse antrenează o mişcare de pendulare neîncetată.

Un alt motiv preferat de baroc este cel al întrepătrunderii formelor şi volumelor. Michelangelo Buonaroti este primul arhitect care utilizează acest mijloc compoziţional, la catedrala Sfântul Petru. Michelangelo transformă desenul lui Bramante – alcătuit dintr-o cruce greacă amplă în ale cărei colţuri libere erau situate centre secundare de interes – într-un proiect cu complexitate sporită. Planul lui Michelangelo are în centru tot o cruce cu braţe egale, rezultată însă din întrepătrunderea a două volume de contur pătrat, şi nu din simpla adiţionare a unor elemente distincte. Intersecţia braţelor crucii este încununată cu o cupolă, care, spre deosebire de cea semisferică propusă de Bramante, are secţiune elipsoidală. Aşezarea cupolei pe un tambur înalt, a cărui tratarea plastică ascunde structura reală a domului, subliniază elansarea acestei componente şi sugerează o mişcare ascendentă.